6. Ioan Vintilă Fintiş: „Făptura căzută din mit”
Apărută cam demultişor, să fie aproape doi ani, această „făptură” a lui Fintiş mi-a stat în atenţie destulă vreme, dar am tot ezitat să scriu despre ea. De ce? N-aş putea acum să mai spun de ce… De una, de alta, am şi eu „haghiţele” mele. Pur şi simplu, până acum, nu i-a venit rândul.
Despre poezia lui Fintiş am o părere care oscilează de la bună la foarte bună, dar acul indicator o ia uneori razna, provocând o alertă care mă ia prin surpridere, fiindcă nu prea sunt obişnuit cu furtunile magnetice care îmi dau peste cap certitudinile. În materie de poezie, se înţelege. Îmi place să cred că, în balamucul general care ne ţine azi loc de viaţă şi de destin, măcar poezia era scutită de otrava îndoielii. Ei bine, nu e! Şi pentru că-mi surpă una dintre puţinele certitudini pe care o mai hrăneam cu iluziile mele (ce altceva să fac cu ele?, să le duc pe centura politicii?), sunt supărat pe Fintiş şi aş rupe chiar acum gâtul la o juma’ de votcă. Împreună cu el, evident, fiindcă treaba asta nu se poate duce la bun sfârşit decât în doi.
Mai întâi, despre carte. Ca obiect. Fiindcă am eu fixul ăsta, că o carte contează şi ca obiect estetic. Contează cum e făcută, ce format are, cum arată coperţile, cum este paginată, ce spune ilustraţia, cât de bine e legată, cum este structurată, cum e tipărită, cu ce literă, pe ce hârtie, cum funcţionează… Nu vă miraţi. O carte este un mecanism complex. Normal că funcţionează! Şi începe să funcţioneze imediat ce o vezi, de cum începi s-o pipăi, de îndată ce o deschizi… e o poveste întreagă. De amor, evident! Sigur, nu e vorba de toate cărţile, fiindcă cele mai multe sunt cărţi normale, ca să zic aşa, onorabile şi la locul lor, fără să aibă cine ştie ce pretenţii (era să zic „ifose”) de la viaţa lor de cărţi. Cărţi care-şi cunosc lungul nasului şi nu candidează la „obiect estet
