Dezbaterea privind revizuirea Constituţiei României atinge – uneori cu exprimări afectate de subiectivitate şi necunoaştere, tensionând inutil dialogul – subiectul relaţiei Statului cu Biserica.

În încercarea de a vă oferi o perspectivă de istorie constituţională a evoluţiei acestei relaţii, vă invit să lecturaţi câteva fragmente de texte constituţionale româneşti care au reglementat, de-a lungul timpului, atitudinea Statului român faţă de libertatea religioasă, în general, şi de Biserica Ortodoxă Română, cel mai important cult din România, în particular. Înainte de a prezenta aceste texte constituţionale, mai este necesar să remarcăm faptul că înţelegerea completă a realităţilor din epoca în care fiecare Constituţie şi-a exercitat puterea de lege fundamentală presupune şi o rememorare a realităţilor sociale, economice, politice, culturale şi religioase specifice momentului istoric respectiv. Utilizarea eficientă a spaţiului virtual oferit de blog nu ne permite să insistăm asupra unor astfel de importante aspecte, dar vă îndemn să realizaţi acest necesar exerciţiu de cunoaştere. Constituţia din 1866 afirmă la Art. 5. ”Românii se bucură de libertatea consciinţei, de libertatea înveţămentului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor.” Se proclamă şi se garantează, pentru prima oară în Istoria Poporului Român, o serie de libertăţi specifice statului modern european. Reglementarea relaţiei statului cu Biserica Ortodoxă şi cu celelalte culte religioase în Constituţia din 1866 se face prin mai multe articole. Astfel, la Art. 21 sestabileşte că: ”Libertatea consciinţei este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată întrucât celebraţiunea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a resăritului este religiunea dominantă a Statului român. Biserica Ortodoxă Română este şi remâne neaternată de orice chiriarhie str