Povestea începe aşa: odată ajunsă lângă Spitalul Cina, nu dau sub nici un chip de cabinetul particular de masaj de lângă spital, recomandat de doctoriţa de familie. Cobor din maşină în frigul aspru de afară şi încep căutarea. “La blocurile alea, doamnă!”. În dreptul blocurilor, mi se explică faptul că trebuie să ajung la alte blocuri. De acolo sunt trimisă în mica piaţă. Intru la Plafar. “Da, e un cabinet de fizioterapie în zonă, dar nu ştiu unde”. Dacă tot am intrat, cumpăr o sticlă de oţet de mere (sunt fericită că am, pentru prima oară în viaţa mea, poşetă mare) şi întreb dacă există vreun preparat naturist pe bază de ouă de prepeliţă. “Da, doamnă, chiar aşa se cheamă: ouă de prepeliţă. Nu avem”. Plec uşor încurcată, iau din nou vijelia în piept şi aflu de la un domn serios că există un cabinet de fizioterapie la A6. Întreb un trecător unde e A6 şi mi se spune că “în groapă”. Da, în groapă. Câtă minte să ai, să construieşti un număr impresionant de blocuri cu 10 etaje într-o groapă imensă, ca într-un soi de amfiteatru în care trebuie să cobori câteva zeci de trepte pentru a ajunge la adresa căutată? Asta îmi lipsea mie, pe tocuri. Evident, alunec. Şi cad. Rău. Mă lovesc la genunchi (căzut în noroi), îmi luxez ambele glezne, faţa mi se opreşte foarte aproape de o treaptă, în timp ce picioarele îmi rămân cu câteva trepte mai sus. Constat, fără să mă pot ridica pentru câteva secunde, că mi s-a rupt tocul de la cizma mea cea nouă. Mă ridic, îmi las greutatea pe tocul cu pricina şi, ca prin minune, cizma se aşază frumos la locul ei (bănuiesc că cizmele funcţionează pe principiul cuiului în interior), cobor până la prima scară şi întreb unde e A6. “La ultimul bloc, mi se răspunde, la ţigani. A, ba nu, acolo e J6, A6 e sus, urcaţi scările şi traversaţi”. Şi dispare instantaneu. Urc scările (sunt multe) şi la ultimele trepte observ doi tipi super dubioşi trecând pe s