Filip Florian, Toate bufniţele,

Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd.”,

Iaşi, 2012, 282 pag.

Toate bufniţele, al treilea roman publicat de Filip Florian – sau al patrulea, dacă punem la socoteală şi Băiuţeii, scris în colaborare cu fratele său Matei – s-a bucurat, la apariţie, de un important succes de public. Semn că autorul a început să fie perceput, deja, ca un brand al valului de prozatori din România anilor 2000.

Nu cred că succesul internaţional, real, a jucat aici un rol decisiv. Cred în schimb că, mai mult decît Degete mici – care rămîne cel mai solid roman al prozatorului nostru – atît Băiuţeii, cît şi Zilele regelui au atins nişte coarde sensibile ale receptării, intrînd în rezonanţă cu reveriile unui public pentru care fantasma distincţiei nemţeşti a domniei lui Carol I (în Zilele regelui) şi, la alt capăt al istoriei, nostalgia minimalistă a copilăriei la bloc în Bucureştii anilor ’80 (în Băiuţeii), s-au reactivat sub bagheta ficţională a unui storyteller exigent cu propriul scris şi respectuos faţă de exigenţele propriilor cititori. Făcîndu-şi loc printre lecturi favorite ca Huckleberry Finn al lui Mark Twain, Suflete moarte de Gogol sau Spuma zilelor de Boris Vian (invocate ca ispite livreşti în propria ficţiune), Filip Florian îşi concepe Toate bufniţele pe o structură duală, urmărită da capo al fine. În decorul de orăşel montan al incipit-ului, protagonistulcopil Lucian îşi croieşte un tunel prin zăpadă, pentru a se întîlni la jumătatea drumului cu o fetiţă venită pe alt tunel; secvenţa în cauză va funcţiona ca prolepsă pentru întîlnirea biografiei copilului cu cea a unui domn enigmatic (Emil Stratin). Stabilit în aceeaşi localitate montană, în apartamentul unei vecine a cărei viaţă are o legătură subterană cu a lui, acesta-l „iniţiază” – voluntar sau involuntar – pe micul aventurier în arcanele propriei existen