Mi-am privit telefonul arhaic. Nu mai primisem niciun apel. Domnişoara nu mai îndrăznise să sune. Voia să-mi respecte durerea. Habar n-avea de nimic. Nimeni n-are habar de nimic. Eşti tot tu cu tine însuţi. Şi e mai bine aşa.
– Alo.
– Da?
Se pare că nici ea nu se uita când primea vreun apel.
– Eu sunt, proful de franceză.
– Vai, sigur. Mă iertaţi că v-am sunat...
– N-are importanţă, nu face nimic. Aveţi timp să ne vedem în seara asta?
– Da, sigur.
Rostise cele două cuvinte rapid, aproape fără pauză. Deci se grăbea să ne întâlnim, i se părea totul convenabil. Ce voia de la mine? Ce-mi păsa? N-aveam niciun plan până la ora 9.
– E-n regulă în centru, în jumătate de oră?
– Hmm, hm.
Ştiu, nicio femeie nu se poate aranja în aşa scurt timp. Şi, să fim serioşi, ştiam amândoi că nu despre returnarea leului era vorba.
– Câinele doi.
– ?
– Câinele doi câştigă. O simt.
Pentru prima dată m-am întrebat dacă Ilinca e cu adevărat insensibilă sau pur şi simplu încearcă să treacă peste şocuri aşa, ignorând problemele. Cred că, de fapt, nici măcar nu a auzit-o pe Liţuş. Se concentra pe ce îi ceream, parţial din amuzament, parţial din devotament. Era ca un spiriduş în lumea ei. Câinele doi, auzi. Avea cotă... Nici nu contează ce cotă avea. Îţi dai seama că am pariat instantaneu. Gura ei era aurită. Simţeam că puteam să-mi petrec tot restul vieţii alături de ea, în momentele alea. Cum stătea aşa, pe gânduri, cu gâtul alungit şi un picior flexat uşor în spate. Oamenii se îndrăgostesc în momente dintre cele mai ciudate. Al meu se lega, cumva firesc, de agenţie.
N-a câştigat câinele ei. Dar nu conta. Conta unda, frecvenţa care se forma între noi. Aşa ceva nu spargi cu câteva eşecuri sportive. Îmi venea să-i cer să urce iar la mine. Dar n-ar fi înţeles, s-ar fi speriat, poate s-ar fi î
