Apărut în secolul XIX, romanul poliţist a fost mai rar clasificat decât definit. După 150 de ani de existenţă, genul literar a fost dublat de serialele poliţiste de televiziune actuale.
În tot acest timp, două caracteristici au rămas în picioare: suspansul şi dezlegarea finală a enigmei, variantă de happy-end. În rest, genul a cunoscut modificări însemnate, unele în funcţie şi de istoria literară locală. Romanul anglo-saxon, de exemplu, a rămas în general enigmistic, în tradiţia Edgar Poe, în Anglia Agathei Christie. Nu şi în SUA lui Chandler, unde enigmei i-a luat locul caftul şi distinsului Hercule Poirot, popularul Marlowe.
Romanul francez a fost de la început social-balzacian, deşi tot mai sofisticat de la Simenon la Fred Vargas. Recent, nordicii – islandezi, suedezi sau norvegieni – sunt foarte la modă cu romane poliţiste înrudite cu ale francezilor, „Milenium“ şi celelalte, unde contextul social joacă rolul determinant.
În ce priveşte serialele de televiziune, americane în proporţie de 75%, ele sunt de două feluri: au fost, mai întâi, cele bazate pe procese, pe care le-am putea numi judiciare, concurate, tot mai des astăzi, de romanele numite pe drept cuvânt crimi(nale), a căror acţiune, extrem de violentă, este pusă în mişcare de minţi bolnave. Studiul psihologiei patologice pare să fi înlocuit dezlegarea metodică şi inteligentă a misterului sau „citirea“ atentă a mediului din care provin personajele iar laboratorul poliţiei ştiinţifice, pe al intuiţiei geniale a lui Sherlock Holmes.
O lume tradiţională, cu crime puţine
Dincolo de nuanţele particulare, ne putem face o idee de schimbarea la faţă a genului, în roman ca şi în film, dacă punem în paralel seria Maigret a lui Simenon din anii 1930-1960 (primul Maigret este din 1929) şi serialul american de televiziune „Minţi criminale“ din anii 2000.
Infractorii pe care comisarul
