Daniel Cristea-Enache: Pentru nostalgicii de azi ai ceauşismului, amintirea acelor cozi monstruoase din anii ’80 s-a cam şters. A dispărut din memoria cărnii şi frigul din case. La fel, bezna generală, când se întrerupea curentul, ori cele două ore de program TV cu realizările Marelui Conducător. Şi totuşi, în acei ani, aşa cum exista o febră culturală, a devorării de cărţi (aţi evocat-o în convorbirile noastre), exista şi o fervoare a prieteniei. Se poate spune că prietenia şi solidaritatea erau valori tari în timpul regimului comunist, pentru a ajunge, după Revoluţie, valori „slabe”, bune numai pentru idealişti întîrziaţi? Şi, pe de altă parte, cum se desfăşura „tehnic” o masă organizată, cu tot dichisul, în penuria totală a deceniului nouă? Dragă domnule Dan C. Mihăilescu, ne-am văzut în ultimii ani la mai multe petreceri ale unor prieteni comuni. În anii ’80 bănuiesc că era altfel, dar cum arăta acest altfel?

Dan C. Mihăilescu: Dragă Daniel, una e când eşti coleg de celulă, sau de cazarmă, cu cineva, împărţind ororile, paradoxurile sublimului domestic şi revelaţiile înduioşătoare sau dezumanizante ale recluziunii – şi cu totul altfel arată realitatea, viaţa, odată ieşit pe poarta puşcăriei, a unităţii militare ş.a.m.d. Dacă succesul generează invidie, suferinţa naşte solidarizare, mai ales la români, experţi în ajutorul reciproc în caz de calamitate şi campioni ai dezbinării nemiloase în caz de reuşită. Marele avantaj al duşmanului comun. Pe noi, dictatura ne elibera de-o serie întreagă de obligaţii. Totul se cauţiona automat, de la cele mai elementare amănunte (aduceai cadou la o aniversare – în loc de flori sau şampanie – o cutie de ness ori un pachet de cafea, ţigări sau brânză, săpun sau carne, Vegeta sau mezeluri... orice-ţi trecea prin minte că ar avea nevoie persoana în cauză, fără nici o grijă de etichetă) până la reportajul despre Canalul Du