Dan Stanca, Craii şi morţii, Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 2012, 216 pag.
Pentru mulţi comentatori, Dan Stanca rămâne un caz al literaturii contemporane. Situat adeseori valoric în vecinătatea lui Mircea Cărtărescu, Dan Stanca a rămas un ghinionist în competiţia cu publicul larg.
Faptul se datorează, în egală măsură, deficienţelor de promovare şi politicilor culturale. Pe de-o parte, el a avut vizibilitate: cărţile i-au apărut la edituri mari, iar rubricile sale de la ziar îl recomandau. Însă, Dan Stanca a rămas în afara lumii literare, preferând o singurătate ce i-a adus, iată, şi un soi de marginalizare capricioasă. Cred că, de fapt, neadecvarea lui la mecanismul industriei literare se datorează unui ritm editorial alert. De la debutul izbutit cu Vântul sau ţipătul altuia (1992), scriitorul bucureştean a publicat aproape o carte pe an. Multipremiatul Apocalips amânat (1997) este romanul cel mai norocos al autorului. Doar Morminte străvezii (1999) s-a mai bucurat de o atenţie sporită din partea criticii.
Cazul seamănă cu destinul lui Philip Roth, cel care şi-a câştigat în primă fază o foarte bună primire critică, după care a îmbrăţişat un ritm editorial la fel de dinamic. Cert este că, în malaxorul receptării contemporane, astfel de programe individuale, lăudabile, sunt abandonate de receptarea critică în zona unui anonimat absurd. Din păcate, altă anomalie a lumii noastre culturale.
Dan Stanca nu pare afectat, fiind încredinţat că drumul spre săvârşirea unei totalităţi trebuie urmat cu îndârjire. Aşa a procedat de la bun început. Modelele sale literare şi filosofice au rămas neschimbate, consacrând, cu fiece apariţie editorială, un sistem al abisalităţii. De altfel, cel mai recent roman al său, Craii şi morţii, porneşte de la ideile esoterice ale magistrului Vasile Lovinescu din Al patrulea hagialâc (1981)
