Nici nu imi mai amintesc daca se terminase iarna. De fapt, parea ca primavara statea la panda, pe undeva, printr-un semn, printr-un copac sau printr-un gand, printr-o piatra sau printr-o inima. Sursa imagine: cnmv.ro

Ar fi venit si ar fi plecat

in acelasi timp,

ii era si rau, dar ii era si bine.

Ii era teama sa cotropeasca

sau sa fie cotropita

de la bun inceput.

Incerca sa gaseasca

un echilibru

intre a veni si a fi,

intre a sta si a respira,

intre a musca pur si simplu

din lume si viata

si a se da inconstienta

pe mana a ceea ce mai ramasese

din iarna.

Stia bine si de demult

cat de firava,

dar si cat de periculoasa

e granita aceea

care o lega de trecutul imediat

sau cel devenit intre timp

amintire.

Si la fel de bine stia

ca de fiecare data

cand ajungea pana aici,

ii era teama.

O teama pe care n-o avea

de la bun inceput

si nici n-o cuprindea

dintr-o data.

I se insinua incet,

o simtea curgand

pana si-n sange,

ii alerga prin trup

si prin minte si ii crestea

odata cu ziua.

Erau momente

cand s-ar fi lasat cucerita

fie si numai pentru a scapa de ea

si de toate indoielile

care nu-i dadeau nicio sansa

sa se mai poata gandi ca,

la randul ei,

ar fi putut cuceri.

Si simtea cum creste in ea,

laolalta cu teama, o avalansa

ciudata si puternica,

parca dintr-o data si din nimic.

Atunci ar fi vrut sa vina,

sa nu mai sovaie,

sa nu se mai gandeasca

la nimic si sa se predea

primului iesit in cale.

Ar fi dat orice

ca sa-si piarda atunci

identitatea si amintirile,

sa colinde lumea

fara sa s