Mirela Ioana Lazăr, Literatura ca armă ideologică.

„Romanul angajat” românesc şi spaniol în anii tulburi ai fascismului şi două studii de caz:

Mircea Eliade şi Camilo José Cela, Cluj-Napoca,

Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012, 336 pag.

Hispanista clujeană ne „pune în faţa unei teme de cercetare actuale, cu implicaţii politice şi morale evidente: extrema dreaptă – românească, spaniolă, europeană –, cu istoria ei (în România, efemeră, în Spania, îndelungată) şi cu arta ei literară (perisabilă, în măsura în care este fascistă, durabilă, în măsura în care este artă)” (Ion Vartic, în textul escortă). Focalizând „efectele produse asupra creaţiei lor de aderarea scriitorilor la extrema dreaptă”, autoarea nu intenţionează stabilirea unui „verdict de inocenţă sau de culpabilitate morală”, ci aducerea în actualitate a unor opere cu o ancorare contextuală insuficient elucidată şi recitirea lor ca documente de epocă şi mentalitate. Înainte de a analiza cărţile (Întoarcerea din rai, Huliganii, Viaţă Nouă, Noaptea de Sânziene, la Mircea Eliade, şi Familia lui Pascual Duarte, Stupul, Sfântul Camilo, Mazurcă pentru doi morţi, la Cela), ni se propune un excurs bine documentat în ideologia extremei drepte ca fenomen european, cu detalierea condiţionărilor istorice, politice, sociale, a ideilor filosofice care l-au precedat, fie şi indirect, ca rame legitimatoare. Legionarismul românesc şi falangismul spaniol sunt descrise minuţios, cu asemănări şi deosebiri, cu inventare de moduri de manifestare, teme de reflecţie predilecte, concepte-cheie, lideri. Perspectiva comparatistă luminează, cu joc de accente şi relief fin remaniat, detalii mai puţin luate în seamă până acum. Pasul următor e unul de istorie literară, restrângând unghiul de vedere până la cadrul romanului ivit în perioada interbelică în cele două spaţii geografice cu destin parţial