La Arhivele Naționale s-au păstrat rapoartele interne ale Partidului Muncitoresc Român privind modul în care moartea lui Stalin a fost trăită în România. Din acestea, aflăm un lucru surprinzător: în toată țara, în intervalul 6-9 martie, s-au desfășurat adunări, mitinguri și alte manifestări de doliu – unele spontane, cele mai multe organizate – care au adunat aproape 7 milioane de oameni. Adică 40% din populația de atunci a țării. Or aceasta ar însemna că atunci s-a înregistrat cea mai mare mobilizare populară din istoria României (cu excepția momentelor electorale și plebiscitare). Iată un lucru neștiut, pe care cu greu ni-l putem imagina pomenit în manualele de istorie. Cum s-a ajuns la această mobilizare record? Au trecut 60 de ani de la moartea lui Stalin, între timp a apărut raportul lui N. Hrușciov, comunismul s-a prăbușit, iar despre dictatorul sovietic s-a scris un munte de cărți care dezbracă totul de iluzii. Tentația ar fi să punem totul pe seama aparatului de represiune și mobilizare al unui stat totalitar. Este o abordare corectă până la un punct: regimul comunist a fabricat într-un timp record mecanisme foarte eficiente de a produce mulțimi organizate. Dar nu toți cei strânși în adunări publice au ajuns acolo prin mobilizare mecanică și coerciție. A existat și participare spontană, voluntară, sinceră. Și, în general, istoria comunismului nu este doar istoria represiunii brute. Fără a lua în calcul participarea/mobilizarea, controlul social și cooptarea nu vom înțelege decât o parte din poveste.

Dacă luăm de bună cifra de 7 milioane de participanți este evident că istoria acestui moment nu se lasă ușor scrisă. Cum am putea să rezumăm ce s-a întâmplat atunci, pe ce să punem accentul, care a fost starea dominantă? Tristețea? Da, multă lume a fost realmente tristă, unii, deloc puțini, au plâns. Stau mărturie și documentele, și memoriile. Dar nu toa