La cei 93 de ani ai săi, Adriana Andreiaş Miu este veterana căminului de bătrâni Schitul Darvari din Bucureşti.

Având memoria ab­solut intactă, mintea incredibil de ageră, ca de ado­lescent, un chip despre care ai putea spune oricând că e cu 25 de ani mai tânăr, această femeie este "un caz" ce ar putea fi studiat de către antropologi, în ce priveşte secretul longevităţii. Dar în textul de faţă nu va fi vorba despre ea. De-a lungul celor peste 20 de ani cât a pe­trecut în acest cămin, doamna Adriana Andreiaş a avut curiozitatea să culeagă în amintire, precum un reporter, poveştile de viaţă ale unor bieţi oameni care au trăit şi au murit alături de ea. Poveşti de tristeţe, de dragoste, de singurătate, din timpuri ce-au apus... Pe una dintre ele, care m-a impresionat în mod special, v-o relatez în rândurile de faţă, aşa cum mi-a fost povestită de d-na Adriana, anul acesta, la începutul unei noi primăveri.

Nobila doamnă Elena

"Am cunoscut aici, la Schitul Darvari, o doamnă care a trăit în cămin vreme de 15-16 ani. Elena Stratulat era numele ei. Era o femeie tare îndurătoare... Nicio­dată nu riposta la nimic şi, cu o voce blândă, înceată, căuta de fiecare dată să împace ceva. Foarte distinsă, nobilă, avea un ten alb, fără riduri, şi ochii albaştri, adusă însă de spate de multele greutăţi ale vieţii. Vă­duvă de război - soţul ei fusese colonel - n-a mai dorit să-şi refacă viaţa după moartea lui, fiindcă-l iubise prea mult. Această blândă doamnă avea doi fii cu poziţii bune în stat, unul colonel, celălalt cu o func­ţie mare în Ministerul Apărării. Amândoi în Bucureşti, aveau case mari, locuiau aproape, în centru, nu departe de cămin. La început mai venea câte unul dintre ei. Îi aduceau pe rând câte ceva, medicamente, dar îi luau toată pensia pentru aceste cumpărături şi din ea cum­părau. Nu veneau niciodată amândoi, că nu se iubeau ca fraţi