Poezia lui Daniel Săuca este un exerciţiu de textuare aleatorie.
Nu doar poetica acestui voluntar act divinatoriu (a bate „clopotele raiului”), dar şi poietica ce structurează, sau mai curând, destructurează clişeele calofile, într-un proces de dinamitare frazeologică şi de hazard al imaginii (expresionist), se încadrează textualizării, la modă.
„Doamne, vine noaptea/ Lasă-mă departe de semne/ Am obosit să mor pentru alţii/ Am obosit să-mi fie scârbă/ Am obosit să păzesc iadul/ Sau poate raiul” („Început de rugă”); „S-ar putea, în seara aceasta/ să răcnim împreună un psalm/ încet, prea încet/ echilibrul perfect al universului pe o notă falsă” („Un danţ târziu”); „Gândacul cu cinci pene roz/ a pornit la vânătoare de eter/ şi-a lustruit inima dreaptă, şi-a îngropat inima stângă/ între buze o ţigară timidă, plină de tâlc/ era frumos gândacul cu cinci pene roz/ pornit la vânătoare de eter/ doamnele îşi întorceau privirea spre răsărit/ domnii aruncau spre cer săbii din cele vechi/ gândacul cu cinci pene roz trecea nepăsător pe străzi/ la vânătoare de eter/ spre cartierul vestic al iadului/ nici măcar văzduhul nu se lepăda de gânduri/ cetatea dintâi îşi lumina măruntaiele”. („Gândacul cu cinci pene roz”)
O gândire aritmologică, jocuri combinatorii în „corporaţii” textuale şi drame invizibile (subiacente) ale scriitorului, în abandonul propriului său text, marchează poetica acestui „cabalist”:
„Mă fotografiez cu sângele prieten/ la marginea raiului/ cotropit/ aprind, ca de obicei, o ţigară/ râncedă şi fără început/ te văd/ goală ca o minge de foc/ cum culegi/ mere din livada/ cu strigăte roşii/ genunchii se umflă/ simfonia începe/ să curgă/ în craterul speranţei/ şi nu mai răsare/ nici măcar moartea fardată/ (...) primul examen al genezei s-a sfârşit/ clopotele urcă încet, încet/ spre rai”. („Simfonia nr. 8 pentru Cetatea Pierdută”)
E mul
