Căile de destructurare socială a unui stat sunt reprezentate de compromiterea elitelor până la a neantiza eventualele modele, entropizarea scărilor valorice, alterarea încrederii publice în funcţionalitatea instituţiilor fundamentale, alienare, prin dezrădăcinare identitară a noţiunilor de reprezentare naţională, sacrificabile printr-un eventual proces de integrare emergentă, şi declasarea naţiunii în populaţie trăitoare întâmplător într-un anume areal geografic şi oarecum vorbitoare a unei aceleiaşi limbi, din consonanţa unei culturi oarecare.

Evident, pentru succesul acestei acţiuni strategice, de entropie şi entalpie socială, este necesar, dar nu suficient, ca indivizii respectivei naţiuni, pe cale de a deveni populaţie, să fie maleabili şi ductili, predispuşi la obedienţă, tranzacţionabili la un preţ modic, fiind astfel sub- şi malnutriţi, predestinaţi la îmbolnăviri, cu imunitatea uşor vulnerabilă în faţa unui sistem de sănătate disfuncţional, cu o educaţie şi o instrucţie şcolară modestă, până la a fi extrem de precară; indivizilor le trebuie inoculată neîncrederea de principiu faţă de sistem în general, acesta însemnând concret instituţiile democratice, Parlament, Guvern, partide politice, societate civilă, dar şi cele de forţă şi autoritate, Justiţie, Poliţie, Armată, în paralel fiind sabordate şi structurile de reflex spiritual-culturale, pentru neantizarea tradiţiilor.

Personalităţile reale din toate domeniile, dar în primul rând din politică şi din nodurile decizionale, potenţiale modele şi etaloane valorice, trebuie estompate fie prin tranzacţionare individuală, fie prin menţinerea unui statut şantajabil, fie prin compromitere deliberată, pentru conturarea unui sistem de referinţă puternic distorsionat, de tipul chiorului ajuns rege în ţara orbilor.

Una peste alta, un neam care nu-şi cunoaşte istoria reală – cea pe care au scris-o înt