Am început să înţeleg mai bine mobilul abdicării lui Cuza, în 1866, şi aducerea la conducerea ţării a unui prinţ străin. Argumentele publice invocate în acel moment istoric care a urmat Unirii Principatelor au fost guvernul rău şi nepriceput, regimul corupt şi ineficient; în realitate, cauzele au fost mai multe: pericolul ruperii fragilei unităţi nou create între Moldova şi Muntenia, partidele care se sfâşiau între ele, setea de putere a boierilor şi, de ce nu, cei şapte ani de putere, care îi provocaseră principelui Cuza o atitudine de suficienţă şi de dispreţ pentru toată lumea. Aşa s-a dezvoltat ideea că nu ne putem conduce singuri; iar anii de guvernare ai lui Carol şi ai familiei de Hohenzollern, care au asigurat cea mai mare stabilitate şi au dat o reală prosperitate românilor, nu fac decât să confirme acest lucru.

Evoluţia clasei politice după 1990 s-a redus la aceeaşi luptă continuă şi disperată pentru putere, aceeaşi obsesie de a ajunge şi de a păstra privilegiile conferite de actul guvernării. Demagogia patriotardă şi lipsa de principii însoţesc degringolada totală în care se zbate România. Metamorfoza politicienilor odată cu schimbările electorale este doar de faţadă şi noile măşti care mimează îngrijorarea nu au nimic comun cu situaţia economică şi socială tot mai gravă. Un preşedinte mizantrop, care nu-şi iubeşte semenii, reuşeşte constant să producă numai discordie şi scandal, anulând orice mică speranţă către mai bine. Şi, peste toate, această senzaţie de neputinţă şi de neştiinţă în a lua cele mai nimerite decizii în administrarea unei ţări copleşite de tristeţe.

Nu de puţine ori, s-a încercat a se explica eşecurile guvernării prin lipsa unei majorităţi consistente. Guvernul Năstase a fost susţinut dinafară de UDMR, cel al lui Tăriceanu nu ar fi putut cârmui nici un minut fără ajutorul PSD-ului, iar cabinetul Boc a beneficiat de o major