Abstracţiunile modernismului, la noi, ca şi aiurea, s-au hrănit mai curând din teorie decât din biografie. Cu foarte cunoscutul vers „poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală“, neomodernismul lui Nichita Stănescu a dizolvat biograficul din nou în literatură, însă într-un fel care-l depersonalizează: „Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat/ Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit”.

Adică, nici trăire, nici adevăr, doar poezie care spumează sentimentele, iradiind o tinereţe năvalnică şi nepăsătoare. Acolo unde modernismul primului val are închideri ermetice, neomodernismul are frumuseţi care te lasă, ca să zic aşa, fără aparat critic. Dacă jocurile logice ale lui Barbu, ori Arghezi, ori Blaga stimulează exegeza, mai mult sau mai puţin la obiect, paradoxalele prospeţimi ale versurilor lui Nichita sunt făcute să-ţi placă, sau nu. Asta justifică, simplificator, de bună seamă, împărţirea gusturilor contemporanilor şi ale posterităţii în da, sau ba. Aproape fără explicaţii.

Aşadar, viziunea poetică a lui Nichita Stănescu e făcută să nască poeţi, nu cititori. Descoperitori empatici ai unor ritmuri care au abundenţa, plinătatea solară a unei oraţii, nu a unei trude. Substanţa lor e ca a pasiunii care-şi caută făgaşul fără să se antreneze pentru asta. Şi care transportă orice fleac în Câmpiile Elizee: „A venit îngerul şi mi-a spus:/ - Nu vrei să cumperi un câine?”. Dacă o analizezi, o distrugi. Dacă ştii lucrul vechi de când lumea, că spiritul coboară unde vrea, îi poţi crede poeziei că face minuni. Sau că le închipuie frumos.

Tinereţea aceasta a versificaţiei are debit, are ritm, pe care şi le susţine, fatalmente, pentru un timp limitat. S-a remarcat că, după jumătatea anilor ’70, Nichita Stănescu nu că nu mai este el, ci este, dimpotrivă, prea îmbibat de propria-i reţetă. Dărnicia fără sistem nu poate să nu obosească