Actorii de pe cuptorul de pâine
- Faci parte dintre actorii pe care timpul pare să nu-i atingă şi pe care publicul îi iubeşte constant. Dăruit deopotrivă cu talent artistic şi voce, mai ai şi-un "ceva" care le taie femeilor (mai ales) respiraţia. Moşteneşti pe linie de familie calităţile astea?
- În ce priveşte actoria, n-am avut înaintaşi cu astfel de înzestrări. Au fost, mai degrabă, oameni normali. (râde). Talentul muzical, în schimb, cred că l-am moştenit de la tata, care avea o ureche muzicală fără cusur. Îi sunt recunoscător pentru asta, fiindcă gena transmisă de el mi-a fost de mare folos.
- Şi cu actoria cum ai început?
- Cu actoria povestea e ceva mai lungă. Eu m-am născut în Adjud, printre pavilioanele CFR-ului. Tata era din Călăraşi, mama din Feteşti, dar, datorită profesiei tatei, care lucra la Serviciul de Mişcare, ca impiegat, amândoi şi-au schimbat domiciliul. Am avut o familie mare: eram nouă copii în casă (eu fiind penultimul), plus "mărunţişul" - că tata, în calitate de CFR-ist, prin fiecare gară pe unde a fost detaşat, a mai făcut câte-un copil. (râde) Dar eu mă voi referi numai la cei legitimi, care mi-au fost tovarăşi de joacă printre liniile de cale ferată. Ţin minte că, pe vremea aceea, era o mare ispită printre copii: cine aduna trei mii de bilete de tren le preda Statului şi primea o bicicletă. Îţi dai seama cu ce frenezie alergam cât era ziua de lungă ca să adunăm biletele abandonate de călători! Eu izbutisem să adun o mie, dar a venit războiul şi visul cu bicicleta mi s-a năruit. Până atunci, am avut însă parte de o copilărie minunată: aveam o casă frumoasă, cu o curte mare, aveam o gospodărie îndestulată, mare parte din hrană o cumpăram de la oltenii care veneau cu cobiliţele la poartă (de la ei luam fructe şi legume, în vreme ce laptele, brânza şi smântâna ni le aduceau Lucreţ
