Decesul doamnei Thatcher a fost, pentru toată lumea politică, un bun prilej de rememorări, lecţii şi evaluări, comparaţii sau chiar exerciţii de istorie contrafactuală. La noi, însă, a fost şi o bună ocazie să mai vedem o dată, de aproape, micile lighioane politice autohtone. Sursa: VLAD STĂNESCU

Iarăşi şi iarăşi îi vedem, cît sînt de mici, de provinciali şi de inadecvaţi lumii de dincolo de Curtici. Cînd o personalitate politică de anvergura doamnei Thatcher trece la cele veşnice, liderii politici se simt obligaţi să spună ceva – avem, deja, o probă impusă. De ce? Nu e clar. Cert este că nu se găseşte pe lumea asta consilier care să nu îi spună şefului că trebuie să zică ceva, să aibă "o reacţie", în fine, să "iasă" cu o declaraţie la o asemenea ocazie.

În general, la acest gen de întîmplări, se flexează muşchiul ideologic. Doar că pentru politicianul român, acesta e cel mai atrofiat muşchi din corpul său de leu paraleu adaptat la smîrcul Dîmboviţei. Prin urmare, în asemenea triste şi solemne ocazii, încercînd să fie afectat şi chiar să pară străbătut de fior metafizic (deh, e vorba de moarte, totuşi!), politicianul român e pur şi simplu penibil.

Dintre toţi greii politicii de pe la noi, dl Băsescu a avut noroc. Preşedinte fiind, se plasează în spatele unor comunicate oficiale, sobre, cu formule standard. În cazul Thatcher a adăugat un "ce" personal, asumînd-o drept model. Rămîne un pic neclar în ce sens şi rămîne o provocare să găsim legătura dintre thatcherism şi băsescianism, dar, oricum, protocolul funcţiei l-a plasat în cea mai favorabilă postură posibilă.

Dintre cei liberi de protocol, evident, cel mai iute de picior a fost doctor Ponta. Sprinten, propulsat de o maşinărie mediatică nou-nouţă şi bine unsă, mereu dornic să ia faţa tuturor la televizor, dr. Ponta s-a exprimat aşa: "Cred că a fost una din marile personalităţi politice ale secol