ZDRENŢUITELE STEAGURI
Poetului Paolo Rufilli
Cum vii fără să te-aştept
înserare a vieţii
cum vii pe nesimţite amuşinând un
trup obosit.
altădată îmi cântau cuvintele-n gură
îmi purtam visele ca pe-o olimpică torţă
şi deseori privirile-mi atârnau de steaua
numită Alcor.
Acum spre firul ierbii mă-nclin uşor
şi-mi văd umbra spaimei îngroşându-se
acum şi copacii cresc mai încet
Iar pe răni flutură zdrenţuitele steaguri.
Cum totul se-ntâmplă o singură dată
îndelung mi-i dat să admir
ce nu va mai fi pentru mine niciodată
şi este.
Afară deschisă-i palid floarea fragilei primăveri.
Câţiva prieteni abia înălţaţi la cer
au şi căzut în chip de statui
îndurerându-mi privirea.
Întreb piatra albastră pe care se odihneşte un şoim:
Spune-mi cine, nemuritoareo,
în locul meu va iubi?
Cine în locul meu va cânta?
Şi cine, nemuritoareo, în locul meu va visa?
CORĂBIILE DIN ACVARIU
Există, cu adevărat există o sintaxă a binelui!
Fericit cel ce se lasă copleşit de mireasma acestei lumi
că a lui va fi evanescenţa!
M-ai strigat mamă?
În genunchi cu negrul ăsta al vieţii mele
tresărind
şi zornetul unei lumi ornate cu broderii de Neamţ.
M-ai strigat mamă?
Ce drumuri îmi spînzură-n creier
cînd admir corăbiile din acvariu
şi mă-ntreb cui folosesc atîtea guri pline de vorbe
şi de ce, Doamne, desăvîrşirea doar în darurile tale
se-ascunde?
M-ai strigat mamă?
Dacă mă strigi din zarea croşetată de nori înseamnă că vezi
cum vernisez zilnic două mîini de carne
ca două sărbători
cum mă amestec cu toţi cei tîrîţi la banchetul păcatului şi cum adăpostul celor douăzeci ş