Zilele acestea, discutand despre numirea sefilor parchetelor, trebuie sa examinam, din nou, inevitabil relatia dintre executiv si legislativ dar si pe cea din interiorul executivului, intre presedinte si premier. Am publicat, in decembrie, o carte despre reprezentarea Romaniei la UE (carte citita, probabil, cu mai multa atentie, la DNA, pentru a se stabili caracterul sau “stiintific”), lucrare in care am incercat sa analizez si regimul de coabitare din Romania – inclusiv in domeniul justitiei – , dupa alegerile parlamentare de la sfarsitul anului trecut. As vrea sa reiau unele idei de acolo, pentru a le adauga la dezbaterea actuala.
In conditiile separatiei puterilor, atunci cand presedintele si majoritatea parlamentara au culori diferite (iar premierul este sustinut de aceasta majoritate) se “instituie” o forma de coabitare institutionala. Unii nu-si dau seama de lucrul asta. Altii nu vor sa-l vada.
Timp de trei decenii, nici in Franta nu s-a pus problema coabitarii. Pur si simplu, ea nu exista in universul celei de-a V-a Republici. Putea oare un presedinte dintr-o anumita zona politica sa coexiste cu un Parlament dominat de cealalta zona? Mai concret “putea sa aiba loc o partajare a puterii intre un presedinte de republica de dreapta si un parlament cu majoritate de stanga (sau invers) si, in caz afirmativ, pentru cat timp?”
Prima coabitare in Franta, a fost extrem de conflictuala – un fel de campanie electorala prelungita intre presedinte si premier. A doua coabitare, insa, a fost extrem de linistita. A treia a fost mai indelungata si cu efecte diverse – zone de consens dar si puncte de conflict intre presedinte si premier. Cele trei coabitari – “coabitarea conflictuala de realegere”, cea “de sfarsit de mandat” si “coabitarea dizolvarii ratate (a parlamentului)” au avut caracteristici diferite.
Si noi trebuie sa pornim de la faptul ca, in
