Într-o duminică, ne întorceam de la ţară la Focşani. Pe drum, în satul unde stă soacra mea, ne-am intersectat cu un cortegiu funerar. „Ăsta e un băiat care a murit în Italia“, ţine să ne explice mama soacră. Înainte să apuc să zic ceva, fetiţa întreabă. „Ce fac noamenii ăştia?“. „Duc mortu’ la cimitir“, vine prompt răspunsul, în timp ce eu făceam semne disperate, de pe scaunul din faţă al maşinii, încercând să opresc această conversaţie. „Mama, ce e moltu’ ?“, întreabă fetiţa.
Am tăcut, încercând să găsesc un răspuns potrivit pentru un copil de trei ani şi jumătate. „Mortu’ înseamnă că nu mai vede, nu mai merge, nu mai aude, nu mai face nimic“, răspunde grăbită soacra mea. Fetiţa, puţin obosită căci se apropia ora „somnului mic“, a început să plângă şi să întrebe: „Mama, de ce nu mai vede omul ăla, de ce nu mai melge, de ce nu mai aude, de ce nu mai face nimic ?“
Vroiam să-i răspund ceva repede, dar ce? Ce?
Ce e mortul? De ce nu vede, nu merge, nu aude, nu face nimic?
I-am spus că toţi oamenii mor când sunt bătrâni, foarte bătrâni, apoi se transformă în statui şi se duc în ţara statuilor, care este sub pământ. „Dal a zis că e băiat!“, exclamă fetiţa şi plânge mai departe.
Aşa e, a zis că e băiat. „Unii oameni….. mor….. şi când sunt foarte, foarte bolnavi “, i-am spus. A plâns până acasă. Şi a continuat să mă întrebe a doua zi „ce e moltu’“, clar nemulţumită de răspunsul cu statuia.
La câteva zile distanţă, când credeam că a uitat, o aud: „Mama, tu când ai fost bătlână ai mulit? Şi tati a mulit?“
De multe ori îmi pune întrebări cu care mă surprinde total. „Mama, dar eu n-am murit, nici tati. Hai să-ţi explic. Oamenii când se nasc sunt foarte, foarte mici, apoi cresc ca frăţiorul tău, apoi ca tine, apoi cum sunt copiii care merg la şcoală, apoi ca mama şi ca tata, apoi ca mamaia şi ca tataia, apoi ca bunica cea bătrână,
