„Râvna de a îndatora pe cei asemenea ţie” (Marcovici)

Având în vedere că de la frumoasa Cozbi provin, cum am arătat dată trecută, cuvintele coz, cobză, cobzări, ne putem întreba dacă nu cumva există şi alte cuvinte care-şi trag obârşia din nume proprii purtate de personaje biblice. Ne oprim astăzi la două asemenea personaje, cel puţin la fel de importante în economia limbii ca irezistibila madianită pe care îndrăgostitul Zimri o duce în cortul desfrânării (ad scortum).

Avem de a face, de astă dată, cu personaje memorabile prin frumuseţea lor morală: unul este Aravna, celălalt este Iisus Sirah, de la care derivă râvna şi, respectiv, săracul. Caracterul exemplar al acestor personaje a determinat reţinerea şi transformarea lor în nume comune ale limbii încă din epoca străromană.

Să ne amintim cine a fost Aravna. În ultimul capitol al Cărţii a doua a Regilor, rău sfătuit, David numără poporul şi este pedepsit cu ciumă, căci a păcătuit în faţa lui Dumnezeu. Regelui îi este îngăduit, în prealabil, să aleagă între următoarele trei pedepse: foamete în ţară timp de şapte ani, să fie prigonit timp de trei luni de duşmanii săi sau timp de trei zile să fie ciumă în ţară. Iscusitul rege David alege ciuma, după o scurtă chibzuinţă: „E tare greu”, îi răspunde el lui Gad proorocul, prin intermediul căruia îi comunicase Dumnezeu pedeapsa. „Dar să cad mai bine în mâna Domnului, căci mila Lui este mare; numai în mâinile oamenilor să nu cad!” (II Regi 24,14). Şi alege David ciuma în vremea secerişului grâului. Când lui Dumnezeu i se face milă de poporul lui Israel şi opreşte mâna îngerului pedepsitor, acesta se afla atunci la aria lui Aravna Iebuseul. Ravagiile molimei fuseseră cumplite: moartea secerase nu mai puţin de şaptezeci de mii de oameni, cifră de natură să-i impresioneze în cel mai înalt grad pe credincioşii creştini care eram noi în veacurile îndepărt