Alexandru Vlad, Măsline aproape gratis,
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012, 196 pag.
În cronica de săptămâna trecută mă despărţeam ferm de cei care vedeau în recentul volum semnat de Nichita Danilov altceva decât ce este: publicistică resentimentară. Găsind, pentru turpitudinile de acolo, justificări de natură literară, aceştia greşeau de două ori: prin omisiune de denunţ (căci, evitând să ofere citate, se mulţumeau să repovestească în termeni edulcoranţi o serie de episoade pur şi simplu stânjenitoare) şi prin deviere de sens (calificând drept portretistică nişte deconspirări aflate la marginea de jos a urbanităţii).
De bună seamă că toţi s-au lăsat înşelaţi de subterfugiul prin care Danilov se declara, el însuşi, portretist, ba încă unul mânat de o ambiţie înaltă: aceea de a surprinde nici mai mult, nici mai puţin decât, spunea el, taina actului creaţiei. Cum majoritatea celor imortalizaţi acolo erau scriitori, promisiunea ar putea părea onestă. Numai că, neţinându- se de ea, autorul reuşeşte s-o compromită definitiv până la sfârşitul lecturii: aproape toţi sunt la un pas de alcoolism, aproape toţi comit infidelităţi conjugale, aproape toţi se comportă după norme periferice. |sta să fie misterul scrisului?
Dincolo de anecdotica propriuzisă, se ridică, am senzaţia, o întrebare cu plafon mai larg: cum se poate face, totuşi, o portretistică literară cinstită? Cu alte cuvinte, una care să nici nu măsluiască adevărul biografic, prin idealizare grosolană, dar nici să nu devină spectacol de mahala, printr-o grosolănie idealizată. Un răspuns mai mult decât credibil oferă prozele lui Alexandru Vlad, publicate nu demult sub titlul Măsline aproape gratis. E drept că romancierul clujean nu-şi propune să execute, la comandă, o galerie de chipuri. Doar că, atunci când are ocazia, pune în pagină cu dezinvoltură câte un astfel de crochiu (cele
