Nu înţeleg de ce nu se găseşte nimeni printre oamenii din sistem, jucători sau antrenori, care să înceapă o luptă din interior, ca Bosman în anii ’90. După golul din ofsaid nesemnalizat al lui Ibrahimovic, la PSG-Barcelona, Dani Alves spunea că el şi ai săi sunt prea drăguţi cu arbitrii. Ţinta este falsă, nu arbitrii poartă vina cea mare. Degeaba a crescut numărul lor la 5, pot ajunge să depăşească şi numărul jucătorilor, mai multe perechi de ochi înseamnă cantitate când, de fapt, la ofsaid ar fi nevoie de calitate supraumană. La atletism există finiş la fotografie, nu se apelează la 5 arbitri care să stea cu ochii beliţi la linia de sosire. Cu şefii fotbalului ar trebui Dani Alves să nu fie drăguţ. Să se ridice nişte voci care să spună răspicat: ajunge! Te chinui la antrenament, exersezi aşezări pentru a-i lăsa în ofsaid pe adversari, pui în practică şi... Afli după aia că ţi-ai făcut bine treaba, dar omul cu fanionul n-a percutat. Marţi seară, la nivel superior de Liga Campionilor, eliminatoriu, s-au dat două goluri din poziţii clare de ofsaid. În acelaşi meci! Bine măcar că n-a fost penalizată o singură echipă, însă asta nu e decât o palidă consolare. La golul primit de Malaga a fost chiar dublu ofsaid, la centrarea iniţială (aici chiar şi un arbitru miop trebuia să vadă poziţia celor 3-4 nemţi aflaţi în afara jocului) şi apoi la reluarea lui Santana, la care portarul era avansat, nemaifiind doi adversari între autorul golului şi linia porţii. Această ultimă fază a fost conjuncturală, dar la centrare apărarea se poziţionase anumit, studiat.

Dacă aş avea bani, mulţi bani, aş iniţia o campanie publicitară pentru introducerea „ochiului de şoim” şi la fotbal. Mi-aş imagina un clip publicitar cu un antrenor cunoscut care să declare la o conferinţă de presă că nu-şi mai pregăteşte jucătorii pentru jocul la ofsaid, din moment ce aplicarea acestei reguli