Băsescu era obligat la compromis. Izolat pe scena politică, înconjurat numai de formaţiuni ostile (mai ales după derapajul PDL), cu o popularitate erodată dramatic, cu o Uniune Europeană pe care criza economică ar putea-o obliga în scurt timp să lase lest (citeşte: să accelereze integrarea numai cu statele care sunt capabile să ţină pasul), cu o Americă interesată mai mult de vânzoleala orientală decât de Europa, cu o Rusie care, profitând de retractilitatea americană, a devenit periculos de activă exact în coasta României, Băsescu nu avea prea multe opţiuni.

Trebuia să-şi găsescă urgent un parteneriat. Să identifice grabnic un vehicul politic, cât încă mai deţinea suficientă putere pentru a influenţa jocul, să-l deturneze şi să-l folosească pentru a-şi transporta propria încărcătură ideologică.

Ponta, ca ţintă a deturnării, a fost şi el o alegere forţată pentru Băsescu. Avea cel mai bun raport putere politică /filo-europenism.

Altfel zis, era liderul USL cel mai puţin anti-european. Sau, şi mai bine zis, liderul cel mai oportunist, capabil de volte spectaculoase, dacă interesele o cer. Ponta avusese abilitatea de a se compromite cel mai puţin dintre liderii USL, în timpul loviturii de stat din vara trecută. Cu tot susurul ademenitor al Moscovei, în plină isterie anti-occidentală, a ştiut să lase o portiţă crăpată spre Vest. În caz că.

Totuşi, ce interes ar fi avut Ponta, călare pe o popularitate de 70%, să rişte stricarea trinomului victorios cu Antonescu şi Voiculescu, pentru a intra într-o combinaţie periculoasă cu Băsescu? Simplu: libertatea de mişcare. Să slăbească legăturile care îl cetluiau strâns în USL. Ca la ţintar, avea nevoie de două poziţii între care să oscileze, pentru a marca puncte politice. Când cu steaua, când cu crucea, ca părintele Burducea.

Aşadar, Băsescu era obligat să facă compromisul, iar Ponta era interesat să-l fac