Extrem de rar inclus în stagiunea noastră de concert, Requiem-ul de Dvor˘ák a răsunat la sala Radio, întâmplător sau nu în preajma Paştelui catolic, într-o versiune interpretativă mult peste aşteptări ca realizare de ansamblu: unitară, fluentă şi densă, dirijorul german/algerian/francez Julien Salemkour, revenit la pupitrul Orchestrei Naţionale, reuşind să coordoneze cu rigoare întreg „aparatul“ vocal-simfonic. Şi din nou s-a confirmat faptul că, sub bagheta unui muzi­cian veritabil, ONR sună ex­celent, re­mar­­cabile fi­ind, de această dată, ală­mu­rile, mult solicitate, nu tot­deauna şi corzile grave, dar precizia atacu­rilor, fra­za amplă sau structurile percutante, desfăşurările monumentale alternând cu paginile discret-intro­spective, acumulările bine gradate au încântat, in­stru­mentiştii răs­punzând tuturor cerinţelor şi inten­ţiilor expresive ale dirijorului. De asemenea, Corul Radio (pregătit de Dan Mihai Goia) a susţinut dificila partitură chiar mai bine ca altădată (trecând peste nesiguranţa vocilor bărbăteşti în secţiu­nile polifonice), a conferit un plus de strălucire momentelor de apoteoză şi le-a subliniat şi pe cele derulate în tonuri estompate, cu aceeaşi siguranţă şi omo­genitate. De această dată, cvartetul vocal a ală­turat solişti mai mult sau mai puţin familia­rizaţi cu genul, dar cu glasuri generoase, de reală calitate, în parte binecunoscute şi unanim apreciate la noi (soprana Sori Publicitate na Munteanu şi tenorul Marius Budoiu), în parte (re)descoperite abia acum, pentru că mezzosoprana Cornelia Oncioiu, stabilită de câţiva ani în Franţa, a debutat, în fine, şi „acasă“, etalându-şi vocea adesea impresionantă prin timbrul întunecat dar cald, prin volumul deosebit, convingându-ne că poate aborda cu dezinvoltură şi astfel de partituri, iar bas-baritonul ceh Jan Martinik, pentru prima oară pe podiumul nostru de concert, a cucerit pri