Istoric, om politic, autor de spirituale rememorări ale propriului trecut, jurnalist dintre cei mai activi şi mai plini de vervă, strecurând un grăunte de umor chiar şi atunci când comentează dezastrele din Orientul Mijlociu, zona pe care o cercetează cu predilecţie, Adrian Cioroianu ni se înfăţişează, iată, şi ca romancier.

Acest Adulter cu smochine şi pescăruşi (Ed.Curtea veche, 2012) este un roman în sensul deplin al noţiunii, cu epică legată strâns şi cu personaje care se reţin.

În deschidere Adrian Cioroianu a ţinut să-şi prevină cititorii că „povestea ce urmează este o ficţiune”, că „personajele sunt inventate”, că „locul desfăşurării” este şi el inventat. Poate nici nu era nevoie să ne prevină, invenţia fiind în logica romanului. Iar cartea despre care vorbim este roman, fără doar şi poate. Începem să citim şi ne simţim purtaţi într-o lume de roman.

Alt fapt pe care autorul ţine de la început să ni-l comunice (chiar din titlu) este că în roman va fi vorba de un adulter. Şi nu de un adulter banal, ci de unul cu „smochine şi pescăruşi”. O asociere destul de curioasă de termeni, adulterul şi smochinele, adulterul şi pescăruşii ! Care să fie legătura, desigur simbolică? Nu putem decât să speculăm.

Mai simplu este cu pescăruşii care ne trimit, bineînţeles, la ambianţa marină. Fără pescăruşi marea nu ar fi fost mare şi nici adulterul unul petrecut la mare. Dar smochinele? Smochinele îmi pare să inducă, aici, sugestia de senzualitate, prin ele însele („smochine mari, galbenmovalii, cu pielea mată printre nervuri şi cu promisiunea unui miez fabulos”) şi mai ales prin aducătoarea lor, o fetiţă de 12-13 ani, versiune de Lolită „jitană”, care apare din când în când pentru a oferi ispititoarele fructe. Ambianţa marină erotizată se împlineşte prin evocarea smochinelor miezoase şi a purtătoarei lor pe tipsie.

Acesta este cadrul în c