Înainte de 1989, când nu ştiam mai nimic despre ce se întâmplă în lume, fără Internet, fără globalizare, dar cu „antenă de bulgari”, mă simţeam mai în siguranţă. Trăiam sub dictatură, dar când mai aruncam câte o privire peste graniţă, constatam că echilibrul planetei, asigurat printr-o confruntare surdă a marilor puteri, părea mai solid ca acum.

Poate şi din cauză că trecuseră două războaie mondiale cu orori de nedescris, iar bombardamente ca cele de la Hiroşima şi Nagasaki păreau că nu vor mai reveni vreodată. După asemenea evenimente tragice, ca un ocean după furtună, mapamondul părea hotărât să intre într-o perioadă de linişte cel puţin relativă, dar cu altfel de războaie, economice, în care bomba sau racheta nucleară trec în planul al doilea.

În ce mă priveşte, inclusiv pământul pe care păşesc mi se pare uneori un fel de plastelină în faţa unui posibil conflict nuclear.

Acum cu NATO şi UE la uşă sau în curte, aflăm la tot pasul că pacea lumii, liniştea relativă de atunci, este într-un pericol permanent. În ce mă priveşte, inclusiv pământul pe care păşesc mi se pare uneori un fel de plastelină în faţa unui posibil conflict nuclear, care îmi aminteşte de cutremurul din 1976, când îmi era teamă ca talpa piciorului meu să nu se afunde cu tot cu trup în hăuri deschise ad-hoc.

De unde vine acest sentiment de nesiguranţă? Recurg la un singur exemplu, din mai multe care îmi dau târcoale. De ceva timp, pe scena politică internaţională îşi face loc cu coatele un nou actor, până acum nebăgat în seamă. Tânăr, rotofei prea de tot pentru vârsta lui, cu fălcuţe atârnânde, este dornic de afirmare, cu orice preţ.

Îşi doreşte în mod obsesiv să fie cunoscut mai bine, temut, respectat, să vorbească mass-media de el pe toate paginile, de dimineaţa până seara. De ce? Pentru că el este „marele”, „unicul”, „luminosu