Starea deplorabilă a spitalelor nu mai este de mult un subiect necunoscut pentru români şi din păcate lista nu se opreşte aici. De cele mai multe ori mergi cu groază într-un spital, nu neaparat pentru modul în care arată, ci pentru tratamentul pe care îl primeşti din partea personalului, oameni în mâinile cărora îţi pui viaţa.
Sunt o grămadă de taxe pe care bolnavul le plăteşte, în afară de banii pe care îi bagă în buzunarul femeii de serviciu, şi totuşi, pentru ce? Într-o oarecare măsură, tot noi suntem de vină pentru acest lucru, deoarece am încurajat şpaga. Ce frumos e să plăteşti pe cineva, să-i câştigi simpatia sau mai grav, să aibă grijă de tine, aspecte pentru care lucrătorii din Sănătate sunt plătiţi oricum.
Sistemul sanitar a fost catastrofal în perioada comunismului, dar, la mai mult de două decenii de la Revoluţie şi la şase ani de la aderarea la UE, este tot sărăcăcios.
Din păcate, tot ceea ce putem face este să privim neputincioşi cum sănătatea noastră sau a celor din jur este pusă în pericol în fiecare clipă, de către mecanismul care în mod normal trebuie să ne asigure o sănătate de fier. Altfel spus, eşti pus în situaţia în care trebuie să-ţi recunoşti înfrângerea în faţa unui sistem bolnav de cancerul indiferenţei şi al şpăgilor. Uite un adevăr necruţător: acum nu doar că trebuie să plăteşti pentru a fi înmormântat, trebuie să plăteşti să ai şi unde muri, adică pe un pat de spital.
Un alt adevăr este că în spitalele din România scapă teafăr cine are noroc şi are parte de un medic care reuşeşte să facă slalom printre obstacole şi pericole. Culmea ironiei, primele persoane în care se aruncă cu pietre sunt medicii, persoane care în limita putinţei te mai ţin în viaţă câte zile mai ai. Am spus culmea ironiei pentru că nu medicii sunt principala cauză pentru care sistemul sanitar a ajuns în această ipostază ci banii, legile şi
