Poate că Iaşul îşi caută şi-şi va regăsi vocaţia şi orgoliile de altădată, din vremurile în care muncitorimea de la Nicolina îşi permitea să protesteze faţă de condiţiile de viaţă în regimul austerităţii extreme a lui Ceauşescu, când studenţimea ieşea în stradă, din Copou până în Tudor, să ceară lumină şi apă caldă, în aceeaşi societate socialistă multilateral dezvoltată, când un grup puţin numeros a încercat să iniţieze aici o rezistenţă contextualizată politic într-un Front Popular Român, tocmai pentru ca revoluţia autentică să poată începe în celălalt colţ de ţară, la Timişoara. În vremurile acelea deloc uşoare, parte din ieşeni au găsit bruma de orgoliu civic pentru a se opune unui sistem opresiv rigid, chiar dacă până şi acele nuclee, avem să aflăm mult mai târziu, erau împănate cu turnători şi sicofanţi.

De ce le-ar fi frică acum ieşenilor să-şi exprime liber voinţa în raport cu ce i se întâmplă entropic oraşului? Doar pentru că astfel se vor simţi oarecum deranjaţi ultimii lideri politici, atât de generos aleşi democratic, încât chiar cred că-şi pot permite orice?

Sigur, muncitori – nici la Nicolina şi nici în fosta zonă industrială – nu prea mai sunt, ei au devenit de mult şomeri, respectabili pensionari sau doar orăşeni care s-au reprofilat ţărăneşte prin satele judeţului. Iar această deproletarizare a oraşului se face simţită şi prin discreţia în care au eşuat marile centrale sindicale, care şi-au uitat până şi logica existenţei lor, nu mai riscă nimeni astăzi organizarea vreunui miting, marş sau protest, pur şi simplu, pentru că, din nefericire, în spatele liderilor nu prea mai este nimeni!

Deşi studenţi mai sunt, şi încă destui, vehemenţa acestora, vecină radicalismului social, s-a cam estompat sau poate condiţiile lor de viaţă s-au îmbunătăţit atât de mult încât nici nu mai contează halul în care a ajuns Iaşul universitar, cu performa