Lucia Negoiţă, Dincolo de Barbaria, Ed. Brumar, 2010, 80 p.

Lucia Negoiţă cultivă o poezie feminină în accepţia mai nouă a manifestării sale. Nu mai e vorba de corzi sentimentale, de figuri ale cochetăriei, ci de asumarea unei condiţii somatice, a unei fiziologii specifice. Vechea feminitate prezenta un complex faţă de autoritarismul, decizia, poza prestantă a masculinului, retrăgînduse într-un gineceu afectiv. Acum, femeia poetă poate păşi cu siguranţă pe un culoar propriu, avînd un simţămînt de independenţă a vitalităţii ce-i aparţine. Calea a fost deschisă la noi de Maria Banuş, cu Ţara fetelor, jurnal al ebuliţiei emoţional-senzuale juvenile, căpătînd în zilele noastre o caracteristică ilustrare sub condeiul mai multor autoare, de la Angela Marinescu la douămiistele uneori emancipate pînă la rostirea porno. Dar pe cînd acestea aduc în scenă o dezlănţuire totală, un elan ce frizează nu o dată anarhia senzorială, Lucia Negoiţă nu părăseşte liniamentele unei existenţe ce conservă o anume disciplină a mărturisirii. Exploziilor ce se ţin lanţ, de pildă la Angela Marinescu, le corespund aici tensiuni care se contrag în propriul contur, mixînd cutezanţa expresivă cu umilitatea proprie unui dramatism organic: „nu obsesia hranei destulă acum/ nici mila ţi se citeşte pe faţă/ un rictus senzual împarte părul în două// cifrul e-n adormire nu ştii butoanele toate (…) desenul stîngaci al sudorii/ peste sprîncenele castităţ ii rebele/ o dîră de sînge dintr-o apă a morţii/ pe inul cămăşii// prima menstră aduce cu ea macularea// te doare iar copilul necunoscut/ care ar vrea să se închidă în temniţa trupului/ fără nume ca zeul// închizi ochii cît ocheanul îngăduie/ strîngerea lumii în cerc imperfectă/ sfîrşitul virginităţii – aproape” (Iepurele de curînd împuşcat la gîtul fetiţei). E feminitatea dintotdeauna, dar transpusă într-un cod nou, costumată conform revistelo