Unul dintre cele mai respectate nume din teatru, George Banu, descrie România şi pe prietenii săi artişti, Emil Cioran, Radu Plenciulescu, Andrei Şerban şi Monica Lovinescu, cu sensibilitatea unui om plecat de 40 de ani din ţară

Este singurul critic de teatru din Academia Română, este singurul critic de teatru român care predă la Sorbona. De o cultură enciclopedică, dublată de o profundă sensibilitate, George Banu a păstrat nostalgia României, ţara căzută în „noaptea comunismului“, atunci când el a părăsit-o în 1973. A ales cariera universitară, dar nu s-a îndepărtat de teatru, eseistul fiind şi autorul unor rafinate albume de artă. În vârstă de 70 de ani, teatrologul vorbeşte, pentru „Weekend Adevărul“, despre dificultatea parcursului său, despre valoarea prieteniei şi despre scena supravegheată. George Banu şi-ar dori să-i reîntâlnească pe marii săi prieteni-artişti mai des, amintindu-şi de răvăşirile lui Emil Cioran. În România îi va fi dedicat în toamnă Festivalul „Interferenţe“ de la Cluj. Până atunci, îl vom revedea, în iunie, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu.

„Weekend Adevărul“: De la cine aţi moştenit sensibilitatea pentru artă?

George Banu: De la tata, care avea o memorie muzicală extraordinară. El a fost sedus şi de ideea de a avea o colecţie de artă, de tablouri. Pentru tata, care era medic, interiorul casei a fost un fel de refugiu personal, o oază în mijlocul societăţii cenuşii din timpul comunismului.

De ce aţi ales să plecaţi în Franţa?

Am plecat în urma tezelor din iulie ale lui Ceauşescu, din 1971. Plecând la Paris, foarte greu, aveam o singură provocare: sau rămân în Franţa trecând Rubiconul precum Cezar sau revin şi accept să rămân definitiv în România. Situaţia, am intuit, se anunţa neliniştitoare şi ea a devenit, într-adevăr, grea. Nu m-am înşelat, din păcate...

Cum aţi reuşit să vă impuneţi în