Teodora Coman, Cârtiţa de mansardă,

Bistriţa, Casa de editură „Max Blecher”,

2012, 88 pag.

Dintru început, voi spune că debutul poetic al Teodorei Coman este unul notabil, Cârtiţa de mansardă meritând să stea între cele mai bune cărţi ale anului 2012. Entuziasmul descoperirii unui autor talentat ne poate atrage însă în capcana supralicitării originalităţii. În fond, Teodora Coman găseşte o breşă în formula minimalismului, dar una extrem de limitativă.

„Cârtiţa de mansardă” (ca simbol poietic, al gândirii producătoare) sapă în corp cu dispozitivul precis al intelectului. E o bună strategie (sau stratagemă?) de a evita şi maximalismul metafizic (corpul este văzut ca o realitate suficientă sieşi, o „minune” în sine), şi discursul confesiv-emoţional, considerat astăzi tot mai „vetust”. Însă trupul (adică „lecţia de anatomie”, cum inspirat o numeşte Daniel Cristea- Enache) „se termină” repede. De aceea, „haiku-ul apocaliptic” din finalul volumului (totuşi, acelaşi critic literar caută – cu obstinaţie, aş zice – inter-corespunderi totale à la Ileana Mălăncioiu) mi se pare, mai degrabă, (involuntar) ironic: „apocalipsa va fi o zi a femeii:/ lumea, proaspăt rasă de pe faţa pământului/ va sufla peste rană/ ca după o ultimă epilare”. De fapt, Teodora Coman scrie despre (propriul) suflet, dar încearcă să o facă din afara sufletului şi eludând sufletul. Transferul simbolic nu se produce între corp şi lume, nici între eu şi lume, fie ea şi a cotidianului, ci între corp şi suflet. Chiar dacă sufletul este amintit explicit de puţine ori, pasajele sunt revelatoare: „sunt o traseistă clandestină/ pe pavajul răscolit dintre suflet/ şi carne”; „când îmi permit o zi de slăbiciune/ mă îmbrac cât mai provocator/ mă distribui cât mai atent/ între marginile de tomberon/ ale singurelor mele/ haine mulate// mă rog să ajung la capătul zilei/ să ies din mine a