Picior peste picior, trei miniştri discută cu aplomb despre stoparea plecării medicilor din România. Abundă cuvintele mari, mai darnic decât toţi fiind chiar ministrul sănătăţii. Dar niciunul dintre cei trei nu este medic. În spatele camerelor TV şi al blitzurilor orbitoare, câţiva medici ascultă discursurile. Unul dintre ei, un cunoscut chirurg, îmi arată merele verzi aflate în faţa vorbitorilor şi-mi şopteşte: „Crezi că sunt otrăvite? N-ar fi prima oară…“. Deşi foarte scăzut la nivel european, numărul medicilor la mia de locuitori a crescut constant în ultimul deceniu în România. Singura întrerupere a acestei tendinţe a fost înregistrată în 2007, anul intrării noastre în UE, momentul în care o altă variabilă a început să crească: rata migraţiei medicilor români. În fiecare zi a lui 2012 au plecat din România şase medici specialişti (peste 2.400 într-un an) şi astăzi avem judeţe (Ialomiţa, Tulcea, Călăraşi) unde doctorii sunt mai rari decât în pustiul Anatoliei. Dacă această tendinţă va continua, în câţiva ani, pustiul medical va acoperi şi alte judeţe. Soluţia anunţată de Eugen Nicolăescu, ministrul sănătăţii, nu este creşterea veniturilor medicilor, ci modificarea salarizării lor: „competenţa, profesionalismul şi performanţa să fie criteriile fundamentale“. Frumoase vorbe, mari ambiţii. Practic, se propune introducerea plăţii medicilor în funcţie de performanţa lor. Conceptul a fost la modă în Occident până ce studiile şi programele-pilot au permis evaluarea concretă a ideii. Principala problemă: care sunt parametrii în funcţie de care poate fi judecată performanţa unui medic? Administraţia New York-ului a început să ofere spitalelor bonusuri financiare care sunt ulterior distribuite medicilor în funcţie de 13 indicatori de performanţă, precum reducerea timpului de aşteptare la urgenţă şi a duratei de spitalizare, sau satisfacţia pacienţilor şi folo