Mă înfofolisem cum ştiam mai bine, paltonul înspicat brad sur încheiat la toţi nasturii mari, negri, mi-l dăruise mătuşa la intrarea în facultate, făcuse şi ea facultatea în el, dar era ca nou, fularul roşu de lână aspră înfăşurat de două ori în jurul gâtului, căciula cărămizie cu ciucuri îndesată pe frunte, mănuşile cafenii împletite cu degete, doar pe dedesubt aveam rochia de diftină pe care o purtam mai mereu în cămin, mă pregăteam să ies pe balcon, convinsă că nimic nu putea fi mai frumos decât să privesc oraşul de la etajul şapte, în seara de revelion.
Chiar nu vrei să vii, m-a întrebat Aura a zecea oară, înainte să iasă din cameră, împopoţonată şi parfumată,
chiar nu vreau, i-am spus,
ne-am distra grozav, nu prea-i cunosc nici eu şi cu tine acolo o să am cu cine să vorbesc, a mai spus,
nici nu mă gândesc, cum să merg unde n-am fost chemată, du-te,
dar vorbele mele au sunat mai puţin colţoase, n-avea ea vreo vină că nu fusesem invitată şi n-aveam chef să mă duc peste ei, Aura era singura mea prietenă, învăţam împreună, mai mult nu învăţam, ne hlizeam şi povesteam una alteia ce ne trecea prin cap şi visam cum o să fie peste cinci ani, când aveam să terminăm facultatea, peste zece ani, peste cincizeci de ani, ne bufnea râsul, peste cincizeci de ani o să fim nişte acrituri cu plozii nepoţilor roind în jur şi n-o să ne mai ardă de nimic, nu ne plăcea deloc imaginea asta şi o luam de la capăt, ce-o să fim peste cincizeci de ani,
o să mă gândesc la tine, a mai spus,
şi eu, petrecere frumoasă,
şi m-am grăbit s-o şterg pe balcon, înainte ca Aura să iasă din cameră, simţeam că, dacă mai rămân o singură clipă de faţă cu ea, îmi dau lacrimile de ciudă şi de amărăciune, nu voiam să vadă, cât mi-era ea de prietenă, şi în clipa în care am închis uşa balconului în spatele meu, mi s-a tăiat respiraţia, nu numai de gerul cump