„Partidul e-n toate/ E-n cele ce sunt/ Şi-n cele ce mâine vor râde la soare.” Aşa începe o poezie care a făcut epocă, la vremea ei, fiind recitată peste tot, de la modestele serbări şcolare şi până la monstruoasele spectacole omagiale. A fost scrisă de George Lesnea, dar numele autorului are mai puţină importanţă, din moment ce poezia continuă să fie atribuită şi azi ba lui Dan Deşliu, ba lui Mihai Beniuc, ba cine ştie cărui alt poet de curte comunistă, pe ideea că tot o apă şi-un pământ….

Adică, noroi! Dar, vai, câtă dreptate avea noroiul! Şi cum mai crâcneam noi, câte doi, câte trei, cu ochii-n patru, să nu ne prindă cineva că spunem bancuri! Ei erau proşti, cu partidul şi cu versurile lor, iar noi, cu lecturile şi cu miştoul nostru, de!, eram deştepţi! Ne hrăneam cu iluzia că nici atunci, la vremea aceea, Partidul nu era chiar în toate „ce sunt”, când, de fapt, prea era!, dar auzi ce profeţie tâmpită!, să pretinzi că Partidul va fi şi-n cele ce mâine… Că doar n-o dăinui cât lumea, Partidul ăsta!

Ba bine că nu! Partidul a dăinuit, iar azi se simte mai bine, mersi, ca niciodată. Nu mai este el unic, dar tot Partid a rămas. Şi e-n toate! La 20 şi atâţia de ani de când România cică a schimbat macazul spre libertate şi democraţie, trăim exact acel „mâine” când încep toate „cele” să râdă. Şi chiar râd. Râd de noi. Multe s-au schimbat, dar Partidul este de neclintit. Controlează economia, administraţia, armata, poliţia, justiţia, finanţele, presa, şcoala, spitalele, primăriile, toate instituţiile posibile şi imposibile, de la protecţia mediului la metrologie, ba, mai mult, a ajuns să controleze vieţi, destine, cariere, familii, bănci, afaceri, publicitate şi bordeluri. Tot! Absolut tot! Cum? Simplu! Punându-şi acolo oamenii lui, care taie şi spânzură şi au un singur scop, o singură voinţă – să curgă cât mai mult lapte şi miere în şiştarul Partidului, de un