Robert Vintilă. Iată un procedeu inedit de a-mi comunica poemele dvs.: un link către blogul personal. Şi v-a mai crescut şi audienţa cu un click! Din păcate, poemele sînt triste, nu atît ca temă, cît ca realizare lirică: Cu ploiile ma zbat,/ Cu dorul de Paris,/ Aici, raman prins/ Si tot mai apasat.// Iubita e departe,/ Dar e, totusi, aici,/ Vino, sa ma ridici!/ Dintre ziduri crapate//In patul asta greu,/ M-apasa greul sfesnic,/ Pe pieptul meu cel vesnic./ Raman doar eu.... (Adieux) Las la o parte absenţa semnelor diacritice şi remarc rimele slabe, contradicţiile absurde: iubita e şi departe şi aici, lipsa de imaginaţie: pentru pat şi sfeşnic n-aţi găsit alt epitet decît „greu”. Vă spun fără dubii: adieux!
Răzvan Mare. În lungul şi plictisitorul poem Poarta, confuz peste măsură, primele patru din cele 12 catrene au rimă. După aceea, presupun, v-aţi dat seama ce greu e să scrii cu rimă şi aţi abandonat-o cu nonşalanţă. De la jumătatea textului încolo, aţi abandonat şi logica, începînd să comiteţi absurdităţi precum: Asa si chiar de este raspuns cum imi voi da (???). Ce sens atribuiţi acestei înşiruiri de cuvinte în limba română? Eu nu-i găsesc unul. Ceea ce scrieţi n-are nicio legătură cu literatura şi nu vă poate aduce decît dispreţul celor care v-ar citi.
Andreea Bereş. Trimiteţi un singur text şi acela foarte slab (Raiuri sau ruine). Nu aţi mai scris nimic pînă acum? Nu mă refer la literatură. Nu aţi aflat ce este o cacofonie şi cum se evită? Dar cum se pun virgulele într-o propoziţie? Dar de concordanţa timpurilor ce ziceţi? Citez: Este oare adevărat,/ Ca, acea trăire/ Imensă şi grea/ Să fie numai a mea?// Zarea e vie/ Prezentul e trist. Prezentul e într-adevăr trist dacă persoane care au trecut prin şcoală ca gîsca prin apă îşi trimit „versurile” la reviste literare. La întrebarea „Raiuri (ciudat plural!) sau ruine?” răspunsul este: nici măcar ruine.
