Domnul Pleşu ia cîteva parabole din Noul Testament şi trage un best-seller. Într-un fel, e normal, Biblia e o carte foarte bună. Anormal e cum intelectualul nostru îşi repetă liniştit mantrele politice învîrtind mătănii biblice. Aflăm că şi Iisus lucra elitist prin parabole, capsule misterioase trimise către vulg, dar care rămîn accesibile doar iniţiaţilor. La fel, nu e bine să fii critic, dacă stai prea mult într-o stare critică, pierzi masele, aşa că le trimiţi o parabolă.

Din verset în verset, ajungem şi la evidenţa că ideologia nu e bună. Că e mai bună un soi de tehnocraţie. Probabil, una ca aia de ministru în diverse guverne în care tot ce ai de făcut e să pozezi în „arbitrul eleganţei” şi cu asta basta. Moartea ideologiilor stabilită de Fukuyama a luat la noi, în valul intelectual nouăzecist, faţeta de om de cultură de salon, un salon din care trebuie să însoţeşti neoliberalismul fără milă cu vorbe fistichii, pilde şi glumiţe. Conservatorism glumeţ, ca legitimare a oricărei măsuri împotriva prostimii.

Cel mai interesant moment al cărţii este interpretarea parabolei din Matei 21, 33-46. Un om cultivă o vie, le-o lasă slujitorilor s-o lucreze, dar cînd îl trimite pe slujitori, apoi pe fiu să ia roadele aceştia îi omoară. Pleşu îi tratează cu dispreţ pe unii intepreţi care au interpretat paragraful ca pe o revoltă a unor muncitori nemulţumiţi. Pleşu strigă „politizare!” şi apoi concluzionează apolitic: Dumnezeu e proprietarul. Are drept de investitor. Proprietatea e dreptul ordinii şi al creaţiei. Iar slujitorii care îşi revendică via nu fac altceva decît să conteste întreaga ordine a universului. Îmi pare rău să-l anunţ, dar şi asta e o interpretare mai mult decît politizată. Sau să mai facem un pas şi să aflăm că şi dobînda, ba chiar şi comisioanele sînt de la ăl de sus?

Eliberarea de dogmă şi de ideologic produce o stare cataleptic-tehnocrat