Iubite domnule Eugen Nicolăescu (există, presupun, și cineva care vă iubește), dvs. știți ce se întâmplă în spitalele românești? Cred că nu. Dacă ați ști, v-ați da demisia din funcția de ministru și v-ați refugia într-o mănăstire, copleșit de rușine, ca prințesele de altădată care rămâneau gravide cu grădinarul castelului.

Am fost de curând internat într-un spital, pentru o intervenţie chirurgicală, și m-am gândit foarte des la dvs. Ceea ce am trăit acolo este de neuitat.

Bolnavii merg la toaletă cu capacul de WC în mână. La întoarcerea în salon îl iau din nou cu ei, ca să nu se fure, și îl ascund sub pat. Hârtia igienică nu rezistă nici ea mai mult de câteva minute, ceea ce are consecințe directe asupra culorii pereților cabinei.

Unii și-aduc de acasă și așternutul pentru pat, tacâmuri și veselă, mâncare, medicamente, seringi de unică folosință, tifon pentru bandaje. În curând își vor aduce și patul, și stativul pentru perfuzii, și asistenta medicală, și femeia de serviciu. Sunt antrenați pentru asta, întrucât încă de pe acum plătesc din banii lor asistenta medicală și femeia de serviciu pentru orice (chiar și pentru deschiderea ferestrei, dacă ei nu se pot da jos din pat).

Am mâncat și eu o dată din mâncarea spitalului. Supă de pui fără pui și pilaf de pui tot fără pui. Cele două farfurii de plastic, una cu o zeamă incoloră și alta cu o pastă albicioasă, mi-au fost aduse fără lingură și furculiță. La protestul meu, aducătoarea mâncării mi-a șoptit conspirativ: „Vă fac eu rost de lingură și furculiță!”, și chiar mi-a făcut, după care mi-a arătat semnificativ buzunarul halatului ei (cândva) alb.

Portarii nu sunt angajații spitalului, ci ai unei firme de pază. Drept urmare, au o independență totală. Joacă ore întregi table, iau șpagă de la medici ca să le dea voie să parcheze în locurile rezervate pentru medici și cer un fel de taxă de pr