Sigur că sinceritatea în presa de opinie costă! Mi-au trebuit ceva ani ca să înţeleg că de parcă prea multe ori ar trebui să-i spui omului doar ce vrea el să audă, să intuieşti speranţele sale de aşteptare şi să eviţi cu discreţie să abordezi aşa-numitele subiecte „delicate“, care pică greu la stomac.

Deşi această logică pare strict funcţională în disciplinarea discursului politic, ea se aplică cu oarece osârdie şi în mass-media, obişnuită mai nou să colporteze doar ceea ce „se cere“, ce ar vrea, de fapt, opinia publică. Că nu ştie, de fapt, nimeni ce vrea opinia publică, parcă nici nu mai contează, cât timp cele mai spăimoase tiraje şi audienţe le au tabloidele de scandal, senzaţional, cu chiloţăreli cât cuprinde şi siliconări cât mai tunate. În realitatea unei logici minimal carteziene, lucrurile nu stau deloc aşa, pentru că opinia publică, până la urmă, consumă şi alege doar dintre subiectele ce i se oferă. Ca în bancul în care un vizionar prefigura vremurile în care toată lumea va mânca strict şi obsesiv doar orez, iar atunci când un creştin a precizat că lui nu-i prea place orezul, profetul a conchis rabinic că, totuşi, o să-i placă!

Cam aşa e şi în presă, e mai simplu să-i tot dai creştinului dume despre cine cu cine şi de ce şi mai ales cum şi pe unde, decât să-l determini participativ să judece, să opereze cu propriul discernământ şi liberul său arbitru, să nu se limiteze doar să constate că o duce prost, ci să şi caute răspunsuri la această stare de insatisfacţie, să contextualizeze cu sisteme de referinţă reale, să-şi folosească judicios şi memoria, să raţioneze cu mintea, nu cu alte organe, mai erectile. În plus, pentru că oricum avem destule retardări istorice, poate n-ar fi lipsit de logică să nu mai ne chinuim să redescoperim roata, mersul pe jos şi apa caldă, putem învăţa şi din experienţele altora, putem replica inteligent alte modele