Un copil din Arad pleacă în Anglia, unde vrea să-și realizeze visul de a deveni fotbalist adevărat. Darius Covaci, de la Atletico, a devenit fotbalistul lui Bristol City, un club care nu se numără printre cele mari, e pe granița dintre liga secundă și a treia, dar care are mai mult de un secol de viață și și-a dezvoltat o Academie de copii și juniori. Ca și coloratură, e favoritul actorului Russell Crowe și al campionului din F1 Jenson Button. Cei care au contribuit la realizarea transferului au dezvăluit că familia lui Darius era stabilită de ceva vreme la Bristol, sigur că a fost factor greu în ecuație, deși pe fir mai erau două echipe.

„Ne pierdem talentele!”, vor spune „babele” de serviciu, aceleaşi persoane gata să explice şi de ce nu e bine să plece un copil în altă ţară unde pe hârtie suntem gata de Schengen, cu tot cu gropile şi cu circulaţia imposibilă de pe centurile ocolitoare.

Da, le „pierdem”, pentru că aici nu suntem maeștri în a le oferi şanse după ce termină cu junioratul. Mai degrabă procedăm ca dacii, care îi aruncau de pe o stâncă pe cei mai frumoşi tineri, ofrandă pentru Zamolxe. Păstrând proporțiile, am păstrat și asta, pe lângă cuvintele „barză”, „viezure”, „mânz”, pasiunea pentru vin pe care strămoșul Burebista a dorit s-o mai stăvilească și alte câteva trăsături, unele chiar pozitive. Nu-i valabil doar în fotbal, e în toată societatea, uitați-vă la ce bătrâni arată prea mulți tineri sătui să vadă cum doar cei șmecheri reușesc în jurul lor.

În mod normal, un copil care se apucă de fotbal în România ar trebui să viseze să ajungă pe prima scenă. Priviți-o! Dacă vă place circul – fără artiști și pe burta goală acum, pâinea altădată! – sunteți la locul potrivit. Sunt de toate pentru toți, luați orice televiziune de sport, la întâmplare. Să-și dorească să ajungă la echipa de pe primul loc doar să-și vadă șefii cum șterg pe jos