Întotdeauna am considerat că simplul talent sau abilitate a cuiva de a practica o anume activitate la cote binişor peste medie, nu este îndeajuns spre a-l cataloga pe acel individ drept inteligent, fie că este vorba despre prestaţii preponderent mintale, fie de unele covârşitor fizice.
Dimpotrivă, dacă personajul îşi foloseşte abilităţile numai spre a dobândi bani şi faimă, iar prin acestea , putere, am socotit ca el este marcat de ceea ce îmi place să numesc “prostia sprinţară”. Prin contrast, inteligenţa, după ferma mea convingere, trebuie neapărat marcată prin lumina sesizării răului, precum şi printr-o atitudine activă a individului, conturând, după situaţie, lupta sa împotriva acestuia, întregită prin compasiune manifestă faţă de victimele “durerilor lumii”. În contemporaneitate, când informaţia este inevitabilă, a întoarce capul de la acestea şi a nu uza de propria notorietate spre a încerca măcar lupta, constituie “firul roşu” al vigurosului handicap pomenit.
În opoziţie cu modesta mea opinie, de peste treizeci de ani însă, noţiunea de “inteligenţe multiple”, lansată de către psihologul american Howard Earl Gardner, nu face decât să umple spaţiul public cu “inteligenţi”.
O sumedenie de sportivi, actori, cântăreţi, condeieri, reporteri, afacerişti şi alţi talentaţi “de succes”, după ce şi-au folosit darul natural spre a câştiga notoriatete şi bani, cu toţii se umflă în pene graţie celor opt categorii de inteligenţă decretate de Gardner: inteligenţa verbal-lingvistică, logico-matematică, corporal-kinestezică, ritmic-muzicală, vizual-spaţială, interpersonală, itrapersonală şi naturistă.
Consecinţa imediată a fost ridicarea necondiţionată a acestor indivizi - unii absolut onorabili până atunci, dar având numai “viziunea vizuinii “– la rangul de conştiinţe publice, capabile şi “obligate” să ofere modele de viaţă,
