Nu ştiu cum să spun, dar parcă nu-mi venea să cred că Sam, Sam în persoană, acel Sam pentru care am suspinat de atâtea ori şi la care ajunsesem să mă gândesc ca la o fiinţă ireală, ca la un prieten imaginar, era în apartamentul meu. Auzeam curgând apa la robinetul din baia a cărei uşă a rămas deschisă. Era aici, era o ocazie bună să ne lămurim, în sfârşit. Şi totuşi. Uneori ceva ne reţine când vrem să facem acel pas… De ce spun „ne reţine”? De fapt ceva MĂ reţine. Pe mine, căci n-ar trebui să vă bag şi pe voi în această poveste cu reţinutul. Pe MINE MĂ reţine, că doar eu dintre toţi pot rata o ocazie precum cea de faţă de a avea măcar o explicaţie cu omul de care am rămas îndrăgostită ani de zile, o explicaţie cel puţin (dacă nu se poate mai mult de atât).
- Bei un ceai? l-am întrebat.
- Da, cred mi-ar prinde bine unul.
- Aş putea să-ţi dau un tricou uscat. Cred că am unul care ţi se potriveşte. Eşti leoarcă!
- Da, te rog.
Am pus ceainicul pe foc şi i-am dat un tricou unisex pe care îl folosesc uneori pe post de pijama. L-am privit cum îşi scoate bluza şi am constatat cu durere în suflet că arată la fel de bine cum îl ştiam. M-a întrebat ce mai fac şi a ascultat cu interes poveştile mele gogonate despre cariera mea de ziaristă. A spus doar un „A! deci lucrezi la Realitatea acum. Frumos!” apoi mi-a povestit că e în divorţ. De fapt că a divorţat că e în faza în care se împart lucrurile şi că intenţionează să se mute din nou la Bucureşti.
- Soţia mea, adică fosta soţie, va rămâne la Londra. Şi nu, n-avem copii, a mai spus fără să-l fi întrebat, probabil interpretând astfel modul în care mă zgâiam la el în timp ce vorbea.
- Am aplicat pentru mai multe posturi aici, în Bucureşti. Se pare că mă vor cei de la universitate.
Nu eram în stare să îngaim nimic. Simţeam că pe lângă a lui, viaţa mea e fadă şi fără evenimente n
