Ce socoteli cu viaţa poţi să închei la 12 ani? Cum să încapă în mintea unui copil decizia de a-şi pune capăt zilelor? Câtă durere o fi simţit trupul lui ca să fie în stare să urce pe coşul de gunoi, să folosească o funie pentru a-şi da drumul în gol, sub un nuc? Şi dacă îl vor salva din nou, cine s-ar putea ocupa de sufletul lui...?
„...era tare supărat. Nu vorbea decât dacă îl întrebam ceva. De când a fost ars e tare nervos şi supărat. A găsit acum patru ani o sticlă cu benzină şi a vrut să o arunce pe foc în sobă şi i s-au aprins hainele. A avut 15 operaţii, a avut arsuri de gradul trei şi patru pe aproape tot corpul", povestea ieri mama copilului.
Nu suportăm prea multe doze de realitate, vorba unui poet american care credea (poate pe bună dreptate) că aprilie este cea mai crudă lună a anului. Sau că putem fenta viaţa, dar nu şi moartea. Sau că ceea ce numim început este de obicei sfârşit. Şi ceea ce este sfârşit este, de fapt, început. Şi că sfârşitul este acolo unde începem. Sau că deja cunoaştem prea multe şi suntem siguri de prea puţin. Că literatura noastră este un substitut pentru religie, şi la fel este şi religia noastră...
(Life you may evade, but Death you shall not. You may not deny the Stranger...)
E strigător la cer ca un copil să traverseze patru ani de suferinţă, operaţii usturătoare, disperare, lacrimi îndesate în perne de spital, gânduri ascunse pe întuneric, tăceri nesfârşite, răspunsuri monosilabice şi câte şi mai câte până în punctul critic în care stabileşte că i-a ajuns.
Şi dacă îl vor salva din nou, cine s-ar putea ocupa cu adevărat de sufletul lui...?
