Academicianul Augustin Buzura povesteşte despre toate peripeţiile prin care a trecut înainte de a se aşeza la masa de scris: a fost îngrijitor de animale la circ, ajutor de artificier în mină şi educator într-un sat izolat.

Academicianul Augustin Buzura (75 de ani) n-a fost dintotdeauna scriitor, aşa cum ar putea crede oricine a început să-l citească în urmă cu 50 de ani. Mai întâi, Augustin Buzura a copilărit printre nebunii aduşi pentru „exorcizare“ în miez de noapte, în spatele casei sale din comuna Berinţa (n.r. – Maramureş), la preotul Gheorghe Gheţie. Apoi, a copilărit cu Ovidiu şi cu Vergiliu, învăţaţi în dialect napolitan, între lecţiile de astronomie şi franceză predate de străinul Iuliu Uroy, polonezul sau ungurul, ce-o fi fost!, care l-a salvat pe Gheţie de la moarte. A fost îngrijitor de animale la circ, dar nu i-a plăcut niciodată crocodilul, a fost şi ajutor de artificier în mină, şi educator, şi pedagog, şeful pieţei de alimente din Baia Mare, medic, psiholog, jurnalist, preşedinte de fundaţie şi de institut. După cât se pare, Augustin Buzura le-a făcut pe toate şi despre toate acestea povesteşte fără să se autocenzureze. Ca-n viaţă. „Dar sunt cel mai prost orator din sud-estul Europei“, avertizează, conştient, totuşi, de toate exagerările din această propoziţie lipsită de adevăr.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Berinţa, în Maramureş, într-o perioadă plină de frământări. A fost războiul, Dictatul de la Viena.

Augustin Buzura: Îmi amintesc acea perioadă... Aveam 2 ani, dar ţin foarte bine minte câteva frânturi: tata intrând în casă foarte speriat şi spunând că a început războiul şi că Baia Mare e plină de refugiaţi cehi. Asta e prima mea amintire despre război. După cedarea Ardealului, când s-a instalat administraţia maghiară, eram la ţară, la Berinţa. Au venit mai întâi doi jandarmi, apoi un notar şi o învăţătoare. Ei nu şt