Conducătorii noştri nu-şi dau seama că stau pe un butoi de pulbere, avertizează filozoful polonez Marcin Król. Întrucât clasa de mijloc, căreia i se refuză orice perspectivă de evoluţie socială, ar putea vedea drept unică soluţie încă o revoluţie. Mi-a plăcut mult acest text, tradus şi publicat zilele trecute de Presseurop. Pentru că este purtător de speranţă fără a cădea în patos şi ură, nici dispreţ sau tristeţe.

Contrar credinţei populare, nu săracii şi nefericiţii sunt cei care fac revoluţiile în Occident, ci clasa de mijloc. A fost cazul în toate revoluţiile, începând cu Revoluţia Franceză, dar poate doar cu excepţia Revoluţiei din Octombrie, care a fost o lovitură de stat într-o situaţie de extremă dezordine politică.

Şi când decide această clasă de mijloc să înceapă revoluţia? În primul rând, nu este vorba despre clasa de mijloc în ansamblu, şi nici măcar de un grup organizat, sau de o comunitate, ci de liderii clasei de mijloc, cei care astăzi câştigă alegerile în Europa şi sunt trataţi de iresponsabili (fiindcă nu fac parte din clasa politică tradiţională geriatrică), dar care se revelează deodată a fi nu numai populari, ci de asemenea surprinzător de eficienţi. Cetăţeni de mâna a doua

În cazul clasic al Revoluţiei Franceze, rolul de avangardă revoluţionară a fost jucat de avocaţi, antreprenori, angajaţi ai administraţiei publice de la vremea respectivă şi de o parte din ofiţerii armatei. Factorul economic era important, dar nu primordial. Elementele declanşatoare ale mişcării revoluţionare au fost în primul rând lipsa de deschidere în viaţa publică, precum şi imposibilitatea de avansare socială. Atunci când aristocraţia a încercat să limiteze cu orice preţ influenţa avocaţilor şi oamenilor de afaceri, aceasta a condus la revoluţie. În toată Europa, cu excepţia cuminţicăi Anglii, noua clasă de mijloc, cu cetăţeni de categoria a doua, nu era