Lumea în care trăim este, din punct de vedere religios, extrem de împărţită. Dincolo de religiile tradiţionale, apar noi şi noi grupări, mişcări, secte care vânează adepţi, venind cu propuneri care mai de care mai seducătoare pentru omul contemporan. Creştinismul (chiar şi cumulând toate confesiunile) nu este religia majoritară în lume, ba chiar se înregistrează un regres al numărului de creştini în ţări occidentale în care, deloc surprinzător, creşte numărul musulmanilor. În aceste condiţii, de adevărat "supermarket religios", ce discurs este mai adecvat pentru a aduce lumii cu adevărat pe Hristos - Domnul şi Mântuitorul? Dar, mai întîi, se pune problema a cui este vina pentru această situaţie, în care credinţa creştină, cu anumite excepţii, are un impact din ce în ce mai scăzut: a creştinilor sau a lui Hristos Însuşi (o a treia variantă nu întrevăd)? Deşi ne-am obişnuit să aruncăm în cârca lui Dumnezeu toate eşecurile şi relele din lume, totuşi, la o evaluare onestă, realizăm că noi, creştinii, purtăm vina pentru faptul că nu "toată făptura" se bucură de o întâlnire cu Fiul lui Dumnezeu, cel propovăduit în Evanghelii. Iar principala problemă este că nu El este întotdeauna subiectul propovăduirii noastre, deşi din punct de vedere formal lucrurile par a sta în felul acesta. S-a ajuns până acolo încât s-au desprins multe învăţături din creştinism şi au fost incluse în sistemul de valori sau în cultura unei societăţi, dar fără a se mai face referire şi la Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Creştinii înşişi sunt tentaţi să vorbească necreştinilor plecând nu de la adevărul întrupării şi al operei mântuitoare a lui Iisus - cel din Nazaret, dar, totodată, şi a doua Persoană a Sfintei Treimi -, ci plecând de la o serie de principii spirituale, identificate ca fiind compatibile cu perceptele unor alte religii.

Ispita aceasta, de a folosi învăţătura şi puterea lui Dumneze