O circumstanţă familială tristă m-a obligat, acum cinci ani, să fiu adăpostit, timp de zece zile, de către un fabulos oraş românesc, având faimoase şi indiscutabile origini romane (care, nu-i aşa, induc imense obligaţii şi noi angajamente!), deci...zău! haideţi să nu ne mai ascundem după atât de cunoscuta şi mereu camuflata – poate că din ruşine sau pesemne că din comoditate – frustraţie a aşteptării: Caracal.

Am avut, atunci, în timpul acelei veri indecent de nemiloase, ce pârjolea fără ruşine întreg sudul României, ocazia, prilejul, posibilitatea, norocul, ghinionul sau privilegiul (cum doriţi dvs., se dă la liber, numai azi e supraofertă!) să-l parcurg în lungime şi-n lăţime, să-l bat cu piciorul, să-l scotocesc până în cele mai ascunse unghere, să-l mătur cu privirea, să-i puric oamenii, să-l privesc de aproape, ca pe o gânganie despre care auzisem o sumedenie de informaţii bizare şi, în fine, să-l bag în lamelă, cu promisiunea de a o analiza cândva, şi mai pe-ndelete, fireşte, la un răgaz de cinste sau nostalgie. Ba chiar, urmând un gând pripăşit sfielnic printre şanţurile cerebrale, poate că cine ştie, vreodată – mi-am zis – voi ajunge să scriu câteva rânduri (dacă nu o exegeză! ), despre această aşezare de oameni degrabă silitori artistici şi visători (o să vedeţi de ce! ). Din care ar fi putut rezulta o carte sau măcar un articolaş, publicabil numaidecât într- o „anală”academică, de genul: „Cinci lucruri esenţiale despre...”.

Ele sunt, în dezordine: 1) clădirea exagerat de monumentală a Teatrului (cu influenţe de Romanaţi sec. XIX ambiţioase, ceva între neobaroc bavarez şi neorenascentism milanez, despre care însă te întrebi, după 20 de ani de renovare continuă, la ce foloseşte, căci doar întreţinerea trebuie să coste cât bugetul Consiliului Judeţean!); 2) instituţia numită explicit „Carmangerie”, forma învechită a „măcelăriei”, deci, prăvălia din c