- Cultural - nr. 73 / 13 Aprilie, 2013 "Secunda ce sunt”, a lui Lazar Ladariu, este "… pata de sange, care vorbeste”, a lui Nichita! Uneori sunt urmarit de o serie de intrebari: se cade ca un poet sa aiba spirit critic fata de poezia altui poet? Nu este riscul ca el sa cada in subiectivismul dat de propria poezie, de convingerea ca aceasta este "firul rosu” al poeziei din toate... timpurile? Ca totul, in afara ei, nu sunt decat devieri mai mari sau mai mici fata de drumul de urmat de catre... POETUL UNIVERSAL? Fara raspunsuri convingatoare, gasesc un subterfugiu. Randurile scrise de un poet despre alt poet nu sunt cu adevarat randuri de critica literara. Sunt sensibilitati la care poetul ce scrie despre alt poet a rezonat. Sunt bucurii de cititor, mai mult sau mai putin versat, sunt decriptari dupa "forma si asemanarea” poetului cititor. Astfel, sub amendamentul celor exprimate, ma incumet sa scriu cateva randuri despre "Secunda de pamant”, Ed. Nico, Targu-Mures, 2013, proaspata carte de versuri aparuta sub semnatura lui Lazar Ladariu, iluministul muresean al acestor vremuri, erudit om de cultura, publicist si sensibil scriitor, harnic si motivat luptator social si national. In extenso, un om in slujba oamenilor, un roman in slujba neamului sau. Cartea mentionata este "extrasa” dintr-un jurnal, tinut in perioada februarie 1983 - mai 2002, aratand faptul ca poezia izbucnea intre doua adnotari, intre randuri de scriere a sinelui, a constiintei si constientului, raportat in spatiu si timp, la situatii si situatii. Ea arata un Lazar Ladariu cu amplitudini de sensibilitate poetica izbucnite intre contorsionarile faptelor timpului de fiecare zi. Poezia sa nu este una spectaculoasa, cu inaltari verticale si apoi coborari in vrie. Este o poezie asezata, echilibrata, dar expresiva in rafinamentul ei. Asa cum "esentele tari se tin in sticle mici”, si in poezie, ganduri mari