Săptămâna viitoare, la Institutul Cultural Român din Tel-Aviv va fi lansat volumul „Profesori și studenți evrei la Universitatea din Iași și la alte universități românești”, coordonat de prof. Dr. Carol Iancu, de la Universitatea din Montpelier. Vreau să cred că din sumar nu va lipsi cercetarea dedicată lui Lazăr Șăineanu, profesorul român de origine evreiască al cărui destin a fost literalmente stâlcit prin lucrarea „prostiei, care este sora cea mai apropiată a răutății” (Sofocle).
Despre împrejurări ca acelea în care a fost nevoit să viețuiască Șain-Șăineanu, de regulă, se cam tace. Tema e mai prudent să fie ocolită; de altfel, sunt sigur că și acest articol va avea parte de unele reacții nu tocmai prietenoase: adicătelea, ce rost mai are să cotrobăim prin unghere întunecate și sordide ale istoriei, și mai ales în ceața câlțoasă a antisemitismului primar, câtă vreme, cum bine se știe, suntem țara europeană care a refuzat să-și trimită evreii la Auschwitz? Evident, este o realitate peste care nu se poate trece, numai că nici nu poate șterge definitiv cu buretele momentele în care somnul rațiunii a născut monștri – inclusiv în lumea septică și scrobită a universitarilor.
Datorită investigațiilor lui George Voicu („Radiografia unei expatrieri – cazul Lazăr Șăineanu”) dispunem acum de informații detaliate în legătură cu o biografie aptă să ofere material consistent pentru exemplara definire a persecuției tâmpe. Șain s-a născut la Ploiești (deci, în România!) în anul unirii, 1859, și-a românizat numele și a devenit discipol devotat al lui Hasdeu (cum se știe, antisemit notoriu...) Hasdeu îi și prefațează lucrarea de licență („Încercare asupra semiologiei limbii române”), carte de debut distinsă cu Premiul Hillel – ceea ce prevestea o carieră științifică de excepție. Studiază la Paris, apoi primește o catedră universitară în București. Atâta aștept